Fraieri suntem noi

Trebuie să existe o denumire a maladiei ăsteia a cărei simptomatologie cuprinde speranțe fără nicio justificare, apoi emoții la limita infarctului sau a accidentului cerebral, urmate de o depresie vecină cu Spitalul 9, iar în final înjurături fără vreun fel de discriminare. După care, la ceva vreme (depinde la ce distanță în timp este programat următorul turneu) o iei de la capăt, iar și iar, de regulă cam cât durează cariera ființei pentru care suferi ca prostul. Nu cred că nu v-ați dat seama că e vorba de numita Simona Halep, o presupusă performeră în tenis, a cărei miraculoasă și perfect ilogică ancorare timp de o veșnicie pe locul 4 mondial s-a încheiat acum vreo 3 zile, cu prilejul unui nou recital de fițe și talente, mai puțin tenis, derulat pe pământ american. Așadar, aflat în etapa aia a bolii care presupune uitarea tuturor nenorocirilor anterioare, m-am pregătit, a suta mia oară, să o văd pe Simonica rupând asfaltul la Indian Wells, măturând-o pe Mladenovici ca uraganele alea ce bântuie zona respectivă și anunțând prin prestația-i de mare campioană un prim turneu de Grand Slam din cele pe care tot amenință că le va câștiga. Uitasem, deci, panaramele de meciuri de început de an, când umărul în China, când Achile-le în Australia… De la a treia minge, omul de lângă mine zice că e clar și că mai bine mă duc să mă culc! Da’ eu nu și nu, Batman, Batman! …Și uite-așa am stat din nou, ca boul, holbându-mă la ecranul în care se vedea o jucătoare de tenis, Mladenovici, și o neisprăvită. V-aș ruga să mă lăsați să închei aici, fiindcă orice aș mai scrie de acum înainte mă poate duce prin tribunale. Și vă mai rog să înțelegeți că pentru mine cazul Halep este închis definitiv. N-are decât să câștige ce turnee vrea de acum înainte, inclusiv Wimbledon-ul. Pe mine nu mă mai interesează. Nu cred în bolile și accidentările ei. Nu cred în maimuțoiul care cică o antrenează. Nu cred că pentru asta există alt drum decât doar la vale. A ajuns dintr-o eroare în top, a rămas necuviincios de mult acolo din alte erori, e vremea să se ducă unde-i e rostul: la făcut ăia doi, trei, cinci copii pe care tot behăie că și-i dorește.