Tito Vilanova a luat decizia pe care o anticipam acum ceva timp. A renunțat el la banca tehnică a Barcelonei, evitând astfel o situație delicată pentru oficialii clubului. El trebuie să se concentreze pe problema lui de sănătate, să iasă câștigător din această luptă. Fotbalul poate să mai aștepte. Dar strict acum, se poate formula și negativ, fotbalul nu poate să mai aștepte. Locul lui Vilanova ar putea să-l ocupe Luis Enrique, deci tot un nume mare al echipei catalane, dar care a jucat niște ani buni și la Real. De văzut în ce condiții va putea acesta pleca de la Celta, unde abia fusese numit. Fiindcă tot vorbim de antrenori, să remarcăm, fie și cu ceva întârziere, cota atinsă de Olăroiu în fotbalul arab, acolo unde, după ce va mai lua niște trofee și cu noua sa echipă, nu va mai avea nimic de demonstrat. Doar de încasat, dacă nu se va orienta către un campionat vestic. Altfel ajunge la vorba lui Banciu, negativistul total, care spunea despre el că este om de afaceri, nu antrenor.
Săptămâna trecută am nimerit la Eurosport un meci dintre o reprezentativă a Marii Britanii și una a Franței. Inițial n-am știut despre ce competiție e vorba și apoi am devenit chiar curios, observând un amănunt frapant: doar doi jucători, câte unul de fiecare parte, erau de culoare! Asta în condițiile în care la orice nivel, de la seniori la juniori, fotbaliștii de culoare sunt cel puțin egali la număr cu albii, dacă nu chiar mai mulți. Ei bine, meciul era finala… Universiadei! Deci jucătorii erau studenți, iar asta spune ceva despre accesul la educația universitară din țările respective.
Închei cu o altă înfrângere a lui Federer în fața unui jucător clasat mai jos de prima sută, argentinianul Delbonis, care a pornit din calificări și a ajuns, iată, în finala turneului de la Hamburg! Federer a pierdut în două tie-break-uri, lucru destul de rar la el, dar interesul major era reprezentat de trecerea sa la un model de rachetă mai mare decât cel folosit timp de peste 10 ani. Nu a (re)devenit Superman, dar procesul de acomodare continuă.
