Din motive de localizare geografică, n-am putut vedea meciul nostru cu țara vecină și prietenă. În schimb, am văzut un alt meci amical între alte două țări vecine și prietene (formulare mult mai aproape de adevăr, din moment ce suporterii stăteau pretutindeni amestecați). Pacifismul din tribune s-a transmis și pe teren, Elveția-Italia încheindu-se 0-0, fără ca arbitrul neamț să îngălbenească pe cineva. Cu toate acestea, pe plan sportiv, fotbaliștii nu s-au menajat deloc, ocaziile de gol alternând abundent de la o poartă la alta. Însă această caracteristică n-a fost de natură a-i încânta prea mult pe italieni, care, din postura de campioni mondiali și nu numai, se consideră de un alt calibru față de neutra Elveție. Dar circumstanțe atenuante se găsesc. La Cupa Confederațiilor erau obosiți, acum n-au început încă sezonul. De aceea, acest ”cinquanta per cento” din potențial a fost laitmotivul preluat și de oficiali, și de comentatori, și chiar de către suporteri. Capitalul titlului mondial este încă imens și încă nu se pune prea mult preț pe rateurile intermediare. Păstrarea medaliilor de aur la anul este însă privită cu un scepticism împins către resemnare. Emblematică întrebarea reporterului televiziunii italiene adresată lui Lippi la sfârșitul meciului: există vreo șansă la un miliard pentru a rămâne campioni mondiali?! ”Paul Newman” a zâmbit și a răspuns evaziv. Dacă Italia va alinia la turneul final câțiva mari jucători, șansele ar putea fi chiar mai multe. Mai multe, dar nu prea multe, cam așa am dedus eu. Poate că Lippi făcea aluzie la revenirea în forma de odinioară a unui Cannavaro, Grosso, Toni sau la zvâcnirea unor noi talente. Poate și retrasul Totti să fi fost vizat, însă, dacă a existat sezonul trecut un navetist între teren și infirmerie mai mare decât Chivu, atunci Totti a fost acela!
Dintre încercările de altoire, doar Rossi de la Villarreal are argumente pentru a se impune. Poate și Santon, folosit pe dreapta la națională, să aibe un potențial de creștere nebănuit. Primul pe lista de așteptare l-aș pune pe absentul Pazzini. De urmărit și dacă, după revenirea romanului De Rossi, Lippi își va asuma riscul unui Pirlo avansat în spatele vârfurilor.
Meciul cu Elveția a fost și un prilej de elogiere a lui Cannavaro, ajuns la 127 de selecții, dintre care nu mai puțin de 70 cu banderola pe braț! Cannavaro devine astfel cel mai selecționat jucător italian, depășindu-l pe Paolo Maldini, cel care ar fi ridicat această ștachetă mult prea sus pentru orice muritor, dacă l-ar fi interesat. Cannavaro a onorat premiul primit din partea federației cu o evoluție bună, el și Buffon suplinind scăpările colegilor din defensivă. Dar, dacă adversarii nu erau atât de naivi, cei doi n-ar fi fost de ajuns.
