Fotbalul ca vehicul al urii

UEFA are pe masa de lucru două dosare despre violența pe stadioane. Cel de la România-Ungaria e important pentru că ne privește direct, pe când cel de la Serbia-Albania duce politica de securitate într-o nouă dimensiune. La București s-a întâmplat ceea ce era firesc să se întâmple. Gradul de risc depășea orice derby bucureștean, la meciul cu pricina fiind prezente toate cele trei galerii din capitală, plus oltenii, bașca ultrașii de la U Cluj. Aceștia din urmă sunt nelipsiți de la meciurile cu maghiarii, ei erijându-se în reprezentanții clubului care a preferat să plece în bejanie după Diktatul de la Viena, decât să joace în campionatul Ungariei, precum rivala CFR. Nucleele dure ale acestor galerii sunt înțesate de indivizi pentru care a călca pe cineva în picioare, la propriu, reprezintă un mod de viață. Nu exagerez, de-a lungul timpului am văzut cu ochii mei cum se propaga teroarea pe unde treceau. Ferească Dumnezeu să nimerești în tramvai sau metrou cu câte o astfel de adunătură. Faptul că unii lideri sunt interlopi nu face decât să mă confirme. Dincolo, firma de pază își activează și ea brutele ei. Cefe groase, care lovesc sacul de dimineață până seara, abia așteaptă „meciul” lor, cel mai bun antrenament. Cu public, desigur. Iar cei care sunt prinși la mijloc, imprudenți sau naivi, vor avea mereu cel mai mult de suferit.
La Belgrad n-au fost suporteri oaspeți, dar rivalitatea dintre sârbi și albanezi nu mai era doar istorică, ci trăită acum, zi de zi. O provincie cu populație majoritar albaneză s-a desprins de Serbia, nu fără vărsare de sânge, iar mulți internaționali albanezi erau kosovari. Nu insist asupra evenimentelor, sunt convins că le cunoașteți, aș vrea doar să subliniez că jucătorii albanezi au fost tratați ca niște eroi la Tirana. Cică numai niște războinici adevărați s-ar fi luptat așa pentru steagul țării lor… Nu cred că jucătorii albanezi erau la curent cu ce li se pregătește, căci, judecând la rece, evenimentele puteau lua o turnură tragică. Platini se temea de un atentat cu o bombă transportată de acea dronă, dar chiar și așa, sfidarea spectatorilor sârbi mi se pare de o inconștiență vecină cu nebunia. Era suficient ca forțele de ordine să cedeze, mai mult sau mai puțin voit, și totul să se transforme într-un măcel. Fotbaliștii albanezi ar fi fost niște eroi morți, doar pentru că un dement n-a avut jucării cu telecomandă când era mic.