Uneori, atunci când pe stadioane se petrec fapte de o gravitate care impun sancțiuni exemplare, una din măsurile extreme care se iau (după ce s-au epuizat avertismentele și amenzile) este interzicerea accesului spectatorilor. În lumea normală, aceea cu fotbal normal, cu spectatori și cu conducători de cluburi tot normale, la asemenea măsură se ajunge extrem de greu și de rar. La noi a devenit aproape regulă. De unde și concluzia ca starea de normalitate ne e complet străină. Am văzut duminică seara al nu știu câtelea meci din ultima vreme desfășurat în fața unor tribune văduvite de spectatori. În atare situație te întrebi, pur și simplu, de ce mai joacă ăia. Și pentru cine. Că doar fotbalul, de fapt orice sport, înseamnă în primul rând spectacol. Iar „spectacol” e în aceeași familie de cuvinte cu „spectatori”.
E inutil să ne întrebăm cum și de ce s-a ajuns la a o asemenea stare de fapt. Și la acest nivel, că dacă ar fi vorba de derby-uri județene, da, ar fi de înțeles: între două sate învecinate, ambele producătoare de țuică, concurența se tranșează de regulă pe toloaca poreclită „teren” (sau chiar „stadion”!), într-un iureș general din care ies vătămați toți, inclusiv arbitrii. Aici, da, te-ai putea gândi la sancțiuni de orice fel, inclusiv asta, dar cum poți opri oamenii să meargă la toloacă? Așa că mai rămân doar meciurile (presupun) serioase, din primele divizii. Constatăm că grosul suspendărilor „la intern” se fac pentru strigături, lozinci și urări de mamă. Mai rar se pun bombe ori se incendiază stabilimente. De unde și o altă concluzie: că Federația, Liga și comisiile de specialitate au creat un Regulament antispectator. E de ajuns, se pare, ca spectatorii să-i zică vreo două versuri unui patron (de-al lor sau de-al adversarului, n-are importanță) pentru ca fecioarele din Comisia de orice să impună suspendarea. În tot acest circ nehazos, intervine rolul paradoxal al Jandarmeriei (fapt sesizat ieri în „Gazeta sporturilor” de Tudor Octavian) care a devenit protectoarea unei minorități (aceea a penalilor conducători de cluburi) în detrimentul maselor de spectatori. E un joc cam ca la ospiciu: spectatorii înjură la Becali, Jandarmeria îi fugărește, ba le mai și rupe banner-ele (de când e interzis dreptul la liberă exprimare!?), apoi Federația îi mai fugărește și ea în alte două-trei etape, Becali îi fugărește încă o dată, chiar dacă au abonamente, iar la urmă toți se miră că de ce fotbaliștii sunt tot mai apatici și mai neperformanți, iar când văd un stadion plin, prin Turcia, Austria sau aiurea, fac pe ei. Dacă vroiau izolare, se făceau călugări. Fotbalul e cu spectatori. Pricepe cineva chestia asta?
