Cea mai bună echipă din lume a fost învinsă de cea mai bună echipă de pe teren. Această propoziție ar fi fost valabilă pentru orice rezultat în finala Ligii Campionilor, mai puțin dacă se ajungea la lovituri de departajare. Mi-a plăcut miercuri seara, prea mult mi-a plăcut! Joc fără pic de vâscozitate, și de o parte și de cealaltă. La ani lumină distanță de finala Cupei UEFA, că mai jos n-are rost să ne hazardăm…
Pentru că ar fi păcat să stric fazele prin descriere, am să punctez doar unele idei încolțite în timpul meciului. Sir Alex Ferguson n-a luat în calcul oprirea lui Messi cu orice preț. Faulturile asupra argentinianului au fost puține și doar excese de zel individuale. Englezii respectă fotbalul. Iar fotbalul îi respectă și el, dar de iubit, i-a iubit mai mult pe ceilalți.
Ce facem la 0-1 sau la 1-0?, se întreba mai demult Radu Cosașu cu referire la echipa națională. Ca manchesterist declarat, știa că de data asta doar la 0-1 ar fi putut apărea probleme. Și chiar au apărut. Deși a lansat îndemnuri la păstrarea calmului după golul lui Eto’o (dar ce progresie uluitoare Iniesta!), Ronaldo s-a crispat. Iar Rooney mijlocaș lateral nu e cu mult peste Dănciulescu în aceeași postură. Mulți atacanți, pe hârtie și pe teren, către sfârșit. Rooney, Ronaldo, Berbatov, Tevez. Deci nu numai Hagi, atunci, cu Slovenia…
Dar de golul lui Messi ce ziceți?! Lovitură de cap din cădere, combinată cu o traiectorie retrogradă (a corpului!), urmată de o altă traiectorie (a balonului!) irepetabilă: locul geometric al punctelor la care nu putea ajunge van der Sar!
Au venit și au trecut și minutele 91 și 93, dar minunea se întâmplase acum 10 ani, cu Bayern. Culmea, chiar la Barcelona! Bucuria și tristețea au avut multă demnitate. Nimic patetic, nimic strident. N-am văzut lacrimi de nici un fel. Niște oameni care au mai fost acolo și care vor mai fi.
