Fotbal trist și handbal vesel

Când îi vezi pe brazilieni, înțelegi de ce s-a inventat fotbalul: ca tot omul să se bucure. Începând cu ei, desigur, pentru care este evident că fiecare moment pe care îl petrec în teren este un soi de petrecere la care jucătorii sunt gazde, iar invitați tot restul lumii: adversari, arbitri, spectatori și telespectatori. La fiecare atingere a mingii, chiar dacă n-ai habar de fotbal, nu poți să nu te bucuri și tu. Fericirea ei o ating numai la gol și cu cât sunt mai multe, cu atât sunt mai fericiți. Am impresia că la ei se manifestă și o formă bizară de masochism: se bucură și dacă primesc, în ideea că nu prea contează cine înscrie golul, important e ca acesta să fie frumos. Iar ale lor e clar că sunt cele mai frumoase, chiar și atunci când… le ratează, cum a fost bara lui Ronaldo la mingea lobată peste portar, în meciul cu Noua Zeelandă. Probabil că circulă și la ei o variantă a zicerii lui Niki Dumitriu: decât un gol urât, mai bine trei bare frumoase! Și mai e o chestie, cea mai importantă dintre toate: oricâte goluri ar înscrie, au grijă să nu-și umilească adversarul. La 4-0 de alaltăieri (plus alte două goluri anulate, plus două bare, plus alte 10-15 ocazii de gol, plus…) neo-zeelandezii n-au fost umiliți niciodată, chiar dacă posesia mingii a fost, cred, cam de 85% a brazilienilor. Prin comparație, un meci de la noi, în care raportul de forțe era cam același ca între brazilieni și neo-zeelandezi, Steaua – Jiul, s-a terminat doar cu 1-0. Cine nu l-a văzut, ar putea crede că a fost numai o îndârjire, o luptă. Iar el, săracul meci, a fost un jeg. La fel de gros ca obrazul celor doi stăpâni și al servitorilor lor umili din teren care s-au grăbit să o dea la pace în beneficiul ambelor… necombatante dar și în sictirul total față de telespectatori. Fericiți nu pot fi decât fanii Stelei care probabil ar fi umplut tribunele dacă nu ar fi existat sancțiunea. Dacă așa joacă două echipe aflate în situații – limită (una care vrea titlul și alta care vrea să scape de retrogradare) atunci s-avem pardon: mai bine vedem golf, curling sau snooker. Ca să nu mai vorbesc de nemaipomenitele întâmplări handbalistice care ne-au adus, în doar 7 zile, de câte două ori pe culmile fericirii și apoi în haznaua neputinței și a disperării. Indiscutabil însă că au fost două meciuri antologice în care, ca mai mereu în sporturile de echipă în care ne-am confruntat cu neamuri sârbești, am demonstrat cu vârf și îndesat că plaiul mioritic este unic și inconfundabil. Și păgubos, desigur. S-a repetat, ba încă de două ori!, la indigo, istoria fotbalistică de la Middlesbrough: fetele noastre au condus, și acasă și în deplasare, cu un număr de goluri care le-ar fi putut asigura calificarea. În tur am avut de două ori câte 4 goluri înainte (6-2 și 19-15) iar în retur, pe lângă handicapul din plecare, mai adunaserăm încă două în plus: 17-11, moment din care „s-a rupt filmul”, cu 15 minute înainte de final. Chestia cu totul hazlie e că în timp ce fanii Stelei se luau la trântă, sâmbătă, cu homosexualii (în loc să dea năvală peste fotbaliștii care își băteau joc și de ei, nu doar de meserie), handbalistele noastre cădeau victime tocmai danezei care, printre elevele ei sârboaice, o are și pe cea care îi este… iubită. Probabil chiar viitoare soție. De aia handbalul românesc e mai vesel ca fotbalul tot românesc.