Nu aș fi scris acest articol dacă tot timpul acestui campionat european de fotbal nu aș fi circulat dintr-o țară într-alta, într-un proiect despre frontiera de Est a Europei, fără timp să mă uit la televizor, dar fără să mă pot feri de suporterii de pretutindeni.
Fotbalul e doar un pretext. Nu din pricina fotbalului nu am putut dormi noaptea la Odessa din cauza strigătelor de Rusia! Rusia! Pentru cine nu știe, Odesa nu mai e în Rusia. E în Ucraina, un stat nou care devine pe zi ce trece mai ucrainean, cu alte cuvinte devine mai greu să te înțelegi cu oamenii în rusă. De unde aceste două limbi păreau aceeași, azi ele se distanțează în viteză și în mod uimitor. Jumătate din Ucraina, cea care e la putere și dictează că la școală se studiază în ucraineană și nu în rusă, ține cu oricine îi bate pe ruși. Cealaltă jumătate ține, desigur, cu rușii.
Suporteri beți morți se aruncau în genunchi în fața statuii Ecaterinei cea Mare mulțumindu-i pentru victorie. La fel și la Chișinău, doar jumătate în oraș ținea cu românii. Piața era plină de lume în seara ultimului meci al României, pe jumătate plină în seara partidei dintre Rusia și Olanda. Strigătele de bucurie au fost reprimate rapid de o poliție foarte discretă, dar hotărâtă să nu înceapă vreun scandal între cele două grupuri.
Miercurea trecută, la Berlin, o falie similară traversa Kreuztbergul, cartierul liberal locuit de mulți turci, unde supermagazinele germane vindeau drapelul național iar cele turcești pe cel turc.
Se vorbește atâta de integrare în Germania, dar toți turcii țineau cu Turcia, chiar cei născuți în Germania. La fel și jucătorii turci naturalizați acolo, la maturitate optează pentru echipa turcă. Croații din Bosnia, această nefericită provincie iugoslavă, între timp țară, locul în care turcii au convins pe cei mai mulți locuitori să treacă la islamism, campionatul de fotbal a trezit războiul civilizațiilor între locuitorii catolici (ceea ce îi face croați) și cei musulmani (care, deși din același grup etnic cu sârbii și croații, au fost identificați cu turcii și strașnic înjurați).
Nici cu ce s-a petrecut la noi nu îmi e rușine. Ne-am dus acolo într-o grupă grea, eu, care urmăresc doar titlurile din presă, mă așteptam să luăm numai bătăi. Nu am luat, am ieșit onorabil. De ce atunci circul național de incriminări, cum se poate ca, de la interlopi ca Mitică Dragomir, la băieți fini ca Traian Ungureanu, comentatorii să discute, cu ocazia unui meci, despre Rovine și spiritul defensiv al românului, deconstruind toată istoria națională ca pe o istorie a lașității? De ce nu putem să ne bucurăm cu ce am văzut și să nu ne încrâncenăm de parcă s-ar juca intrarea noastră în UE? Cred că dacă ne amânau, sau pățeam precum Croația, care a rămas pe dinafară din cauza votului irlandez, nu vedeam asemenea articole furibunde în presă.
Răspunsul la aceste întrebări se află într-o teorie care se cheamă a dominanței sociale, și care postulează, cu destule dovezi, că toată competiția etnică și națională este doar una între masculi. Dacă pe lume ar fi doar femei nu am avea războaie inter-etnice și gradul de competiție inter-etnică ar fi foarte scăzut. În acest cadru general în care nu suntem nici noi mai mult decât o specie, omul mai poate și evolua însă. Colegii mei germani mi-au spus toți a doua zi că Turcia a jucat mai bine. Acum patru ani, când mergeam din conferință în conferință prin insulele grecești, Grecia a câștigat pe neașteptate campionatul. Era plin de turiști din Occident care făceau galerie la echipele lor, și nu am văzut un chelner grec să fie mai puțin profesionist ca să se uite la meci. S-au bucurat, dar când am felicitat pe unul a doua zi după marea victorie, omul mi-a spus zâmbind că îmi mulțumește, dar e doar un joc.
