Fotbal adevărat

Mulți spunem convinși, sau doar ne ia gura pe dinainte, că fotbalul adevărat se joacă în Liga Campionilor sau în campionatele alea câteva, se știu care. Dar poate că fotbalul adevărat este doar cel jucat de copii în curtea școlii. Sau cel cu valoare simbolică de neînchipuit. Știți expresia aceea celebră a lui Bill Shankly, legendarul antrenor al lui Liverpool, fotbalul nu este doar o problemă de viață și de moarte, e mai mult decât atât. Probabil a fost izvorâtă dintr-o combinație de orgoliu și umor englezesc. Însă dincolo de viață și de moarte poate fi conștiința. Iar dincolo de conștiința fiecăruia mai există și conștiința națională. Îmi aminteam evenimentul, însă abia de curând am văzut un documentar despre un meci între două echipe naționale care oficial nu există. Nici măcar țările respective nu există! Acum 10 ani, un tibetan pribeag înființa o asociație tibetană de fotbal. Se întâmpla în India și apoi a strâns în juru-i alți tineri din Tibet, pribegi și ei. Dar ce poate face o mână de oameni împotriva unui colos precum China, care a reușit să impună, câțiva ani mai târziu, tăcerea asupra protestelor cu ocazia Olimpiadei de la Beijing?! Sau care, mai de curând, a ajuns să atenționeze Statele Unite să-și facă ordine în politica financiară?! Încercarea de a organiza primul meci amical din istoria Tibetului s-a lovit de opoziția totală a FIFA, sub intensă presiune chineză. Norocul tibetanilor a venit de la un avocat sufletist din Danemarca. Rând pe rând, s-au arătat dificultăți care mai mult au făcut dorința să crească și să se împlinească. Sub amenințarea cu sancțiuni, dacă nu s-a putut cu Danemarca, s-a găsit soluția Groenlanda, dacă nu s-a putut apela la arbitri internaționali, au venit unii retrași din activitate. Iar pe banca eschimoșilor urma să stea nimeni altul decât Sepp Piontek, antrenorul campion european din ’92, pe care brațul FIFA nu-l mai putea ajunge. Fericit că, în India, are ca sediu o cămăruță dotată cu post telefonic, fondatorul asociației tibetane îi cerea întruna vești danezului “la acest minuat număr de telefon”! După alte greutăți cu actele, a urmat călătoria și apoi meciul. Când și-au cântat imnul, în fața unui public de o căldură aparte, băieții aceia zâmbeau cu ochii, iradiau o fericire simplă. La sfârșit, unul dintre ei spunea, fără ironia lui Bill Shankley, că “n-a fost doar un meci de fotbal, a fost mai mult decât atât. Poate Dumnezeu ne privește”.