Mihai Chițac a murit, ieri dimineață, la 82 de ani, ultimii 21 fiindu-i marcați de procese și condamnări izvorâte din implicarea sa, ca general de armată, în reprimarea Revoluției din 1989 la Timișoara și apoi, ca ministru de Interne, a demonstrației din Piața Universității din 1990.
După o viață petrecută în armată, Chițac a murit soldat, fiind degradat de instanța care, în urmă cu doi ani, l-a condamnat definitiv la 15 ani de închisoare pentru faptele comise de el la Timișoara în 1989.
Va fi înmormântat miercuri, la Cimitirul Ghencea Militar
Fostul general Mihai Chițac va fi înmormântat, miercuri, la ora 11.00, la Cimitirul Ghencea Militar, fără onoruri militare, el pierzându-și acest drept după ce, potrivit hotărârii sale de condamnare, și-a pierdut gradele militare.
Biografie
Mihai Chițac s-a născut în 4 noiembrie 1928, în comuna Suharău din județul Botoșani. A absolvit Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, specialitatea Infanterie (1948 – 1949) și apoi Academia Militară din București – Facultatea de Arme Întrunite (1950 – 1952). A obținut ulterior titlul științific de doctor în științe militare.
A fost mai întâi ofițer în Direcția Operații a Marelui Stat Major, între 1952 – 1954, șef al unei secții din Comandamentul Trupelor Chimice, a fost comandant al Școlii de Ofițeri de Chimie, din septembrie 1960 până în iunie 1961 și, din 1961 până în 1968, conferențiar la Academia Militară. În 23 ianuarie 1968 devine comandantul Trupelor Chimice ale armatei române, funcție pe care o păstrează până în 1990, în această perioadă devenind și comandant al Garnizoanei București.
În 1968 a primit gradul de colonel, iar patru ani mai târziu, în decembrie 1972, avea să devină general-maior. În august 1984 ajunge general locotenent iar în 28 decembrie 1989 este numit ministru de Interne de președintele Ion Iliescu, cel care a preluat puterea după execuția lui Nicolae Ceaușescu, primind tot atunci și gradul de general-colonel cu trei stele.
Deși a stat în prim-planul vieții publice românești doar din decembrie 1989 până în iunie 1990, implicarea sa în cele mai importante evenimente petrecute în această perioadă, Revoluția din 1989 și Mineriada din 1990, i-a adus 20 de ani de controverse și procese și, în final, condamnarea și degradarea militară.
Epopeea lui Chițac în prim-planul vieții publice românești a început în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, atunci când a fost trimis de Ceaușescu la Timișoara, împreună cu alți câțiva generali, între care și Victor Athanasie Stănculescu, pentru a reprima mișcările de stradă care au generat Revoluția din 1989, soldată cu debarcarea, procesul și execuția dictatorului Nicolae Ceaușescu și a soției sale. Faptele lui Chițac din acele zile aveau să fie aflate 19 ani mai târziu de la un complet al instanței supreme, care le-a legitimat și le-a dat valoare de adevăr istoric preluându-le în decizia de condamnare la închisoare și degradare a fostului general.
După câteva zile de la fuga lui Ceaușescu, odată cu transferul puterii către Frontul Salvării Naționale și Ion Iliescu, Chițac este avansat de acesta și numit ministru de Interne, funcție pe care o pierde în 14 iunie, în urma acuzațiilor de implicare în reprimarea manifestației din Piața Universității din București.
Conduita din timpul Revoluției, precum și cea de ministru de Interne a lui Chițac, dar și apropierea lui față de Iliescu și Frontul Salvării Naționale – partidul trandafirilor, în fruntea căruia Iliescu a ieșit președinte al României în 20 mai 1990, zi cunoscută și drept „duminica orbului” – avea să fie ironizată de intelectualitatea românească nemulțumită de victoria în alegeri, astfel că manifestanții aflați de mai multe săptămâni în Piața Universității au cerut condamnarea lui și au scandat lozinci precum: „Chițac, Chițac, Să fie ras în cap, Să poarte pijama, Cu trandafiri pe ea!”.
Manifestația din Piața Universității a fost reprimată în zilele de 13-15 iunie 1990, în urma unor violențe ale miliției și minerilor chemați de Iliescu în București.
În următorii 20 de ani, Chițac nu a apucat să fie tras la răspundere decât pentru implicarea sa în înăbușirea Revoluției de la Timișoara, soldată cu 72 de morți și rănirea altor 253 de oameni, nu și pentru acuzațiile în legătură cu mineriada din iunie 1990.
Aventura juridică a lui Chițac pare puternic influențată de schimbările de putere de la București din ultimii 20 de ani. Astfel, procesul Revoluției de la Timișoara a început la șapte ani după comiterea presupuselor fapte ale lui Chițac de la Timișoara, imediat după ce Iliescu și FSN, devenit Partidul Democrației Sociale din România, au pierdut puterea în favoarea Convenției Democratice din România, un conglomerat de formațiuni percepute ca fiind „de dreapta”.
Chițac a fost cercetat, judecat și, în 15 iulie 1999, condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav și la opt ani de detenție pentru tentativă la omor deosebit de grav. Sentința a fost confirmată și de completul de nouă judecători, în faza de recurs, astfel că, în anul 2000, Chițac ajunge în închisoare. Stă însă închis doar preț de câteva zile, fiindu-i permis să iasă pe motive medicale.
În 2001, la nici o lună de la numirea sa oficială în funcția de procuror general al României, Tănase Joița a suspendat decizia definitivă de condamnare a lui Chițac, după ce a formulat un recurs în anulare.
Instanța supremă nu a reușit să discute recursul formulat de procurorul general decât în 22 martie 2004, amânând succesiv timp de trei ani dezbaterile în secțiile unite. În fine, în 2004, instanța supremă a hotărât rejudecarea procesului lui Mihai Chițac și a colegului său, generalul Victor Athanasie Stănculescu.
Trei ani și multe amânări mai târziu, în 3 aprilie 2007, Chițac este condamnat din nou la 15 ani de închisoare de către instanța supremă, decizia rămânând definitivă în 16 octombrie 2008. Prin aceeași decizie, Chițac și Stănculescu și-au pierdut și gradele militare.
Mihai Chițac nu a stat prea mult în închisoare, beneficiind, de atunci și până în prezent, de nu mai puțin de șase întreruperi ale executării pedepsei, toate obținute pe considerente medicale în urma unor procese cu zeci de înfățișări la instanțele militare bucureștene.
Bătrân și grav bolnav, Chițac a ajuns, duminică, 19 septembrie, la Spitalul Militar din Capitală, în comă. Medicii au fost nevoiți să-l trateze atât pentru mai vechile afecțiuni cardiace, deja cunoscute, dar și pentru mai multe tumori cerebrale descoperite cu două săptămâni mai devreme, când acesta a fost internat sub pază la Spitalul Elias din Capitală, după ce a acuzat dureri de cap insuportabile.
Medicii au descoperit atunci mai multe tumori cerebrale de dimensiuni mari. Tot atunci i-a fost descoperită și o tumoră în zona gâtului, care se dovedise în urma analizelor că era benignă.
Moartea lui Chițac lasă nelămurite multe controverse legate de faptele acestuia, iar acuzațiile de influențare politică a justiției vor rămâne și ele, cel mai probabil, fără un răspuns clar. El va rămâne însă în istorie prin celebrele cuvinte pe care, conform judecătorilor care i-au semnat condamnarea, le-a rostit în decembrie 1989, la Timișoara, înainte de a lua automatul în mână și a trage personal în manifestanți: „La canaliile astea le trebuie revoluție? Lasă că le arătăm noi revoluție!”.
