Foștii atacanți se atacă repede

Marco Van Basten a fost un atacant de geniu, are în palmares un titlu de campion european cu echipa națională, Cupa Campionilor Europeni cu echipa de club, Balonul de Aur la nivel individual. Hristo Stoicikov a fost și el un atacant de geniu, iar palmaresul său este comparabil cu al lui Van Basten, minus performanța de la națională, unde nu se poate lăuda decât cu un loc patru la mondialele din SUA. Victor Pițurcă este și el un fost atacant. Chiar dacă e de-al nostru, n-am cum să adaug “de geniu”. Să zicem un atacant interesant. Iar palmaresul său conține doar perla CCE din ’86. În alt context, “doar” ar fi trebuit scris între ghilimele, dar sistemul de referință la care ne raportăm le lasă pe dinafară. Acum, toți trei sunt antrenori ai echipelor reprezentative la care au jucat cândva, iar destinul i-a adus față în față în grupa G a preliminariilor campionatului european. Cei trei mai au ceva în comun. Se comportă ca pe moșia proprie! Jucători excluși din lot sau din baza de selecție, unii dintre ei reconsiderați pe parcurs. Contre cu presa, antrenamente închise, contestări din partea publicului. Eh, iată în fine și un lucru pe care Pițurcă l-a depășit, deși până acum o săptămână mulți suporteri și ziariști își lustruiau armele din panoplie. Cei trei au mers până acum umăr la umăr în cursa antrenorilor, dar până la finiș va conta faptul că Piți al nostru este cel mai ușurel, nefiind așa de împovărat de palmares…
Chiar și acum, după acest 3-0 previzibil cu Luxemburg, când considerentele tehnico-tactice trec în plan secund, găsesc că selecționerul a scăpat una din șansele de a plusa în planul relațiilor cu jucătorii. Când ai în lot doi portari care pornesc teoretic cu aceeași șansă de titularizare, ar trebui să încerci să păstrezi această concurență benefică, oferind unele compensații. Și eu l-aș fi preferat pe Lobonț în Olanda, însă miercuri aș fi făcut rocada. Moralul lui Coman, și-așa măcinat de unele probleme familiale, chestiune pe care Pițurcă ar trebui s-o înțeleagă bine, ar fi fost altul în cazul titularizării, fie și într-un meci de mai mică importanță. Ar fi fost un gest de maximă diplomație, mai ales că portarul giuleștean își serba ziua de naștere! Pițurcă nu risca absolut nimic, în schimb câștiga respect și recunoștință, nu numai din partea lui Coman. Senzația care rămâne este că rapidistul a revenit la statutul de eternă opțiune secundă. Iar când scade emulația concurenței intervine automulțumirea titularului. Lobonț a avut o revenire fantastică, a tras de el, a schimbat curentul de opinie nefavorabil la adresa sa, demonstrând că merită să fie în teren la Rotterdam. Cineva însă trebuie să-l țină în priză!