Forța mâinilor (I)

Problema cea mai chinuitoare, astăzi, este aceea de a găsi un sponsor. Orice inițiativă, manifestare, acțiune, în orice domeniu, chiar și în cel religios, pentru a avea succes, are nevoie de un sponsor. Moise, trebuind să înfrunte, într-o bătălie crucială, pe dușmanii „istorici” ai lui Israel, amaleciții, se preocupă și el de problema sponsorului, și o rezolvă într-un fel neobișnuit (cel puțin pentru obiceiurile din timpul nostru).
Problema mâinilor. Mâini complet goale. Mâini ridicate în sus. Mâini în rugăciune. Mâinile le ridică el, Moise în persoană. El, capul, care suportă toată greutatea bătăliei. Și când brațele sale se îngreuiază de oboseală, recrutează alte mâini, nu pentru luptă, ci pentru a sprijini pe cel care se roagă pentru ca să le țină astfel până la apusul soarelui. „…Au luat o piatră, au așezat-o sub el și el a stat pe ea, în timp ce Aron și Hur, unul de o parte și celălalt de alta, susțineau mâinile sale”. Reușita este asigurată de implicarea lui Dumnezeu, nu de posibilitățile umane.
Se înțelege că problema trebuie să-l privească cu adevărat numai pe El. Dumnezeu nu poate fi acoperirea abuzivă a unor obiective care îi sunt străine. Eliberarea este treaba lui Dumnezeu. Tot ceea ce reduce la sclavie pe om, îl oprimă, îl înjosește, îi sufocă conștiința, atentează la demnitatea sa, nu poate pretinde să obțină girul lui Dumnezeu. Dumnezeu se implică numai când este vorba de om, transparența acțiunii, calitatea evanghelică a operei. Perspectivele triumfaliste, succesele în termeni lumești, parada de forță, proiecte ambițioase, provocările puterii, ciocnirea de interese, determină absența lui Dumnezeu, chiar dacă numele său este strigat cu glas puternic, și cineva pretinde să-l monopolizeze și să-l folosească în avantajul propriei facțiuni.
În sfârșit, este problema curăției mâinilor, transparența intențiilor, claritatea obiectivelor, motivarea de credință a alegerilor. Cineva, astăzi, nu privește atât de minuțios când este vorba de sponsor. Se trece ușor peste principii, și nu se face caz de credința nu totdeauna imaculată a protectorului din tură. Dumnezeu, în schimb, se arată riguros. Cu scopurile sale și cu mijloacele sale. Moise în rugăciune, adică importanța mâinilor goale.
Până la apus…
Episodul relatat de Exod necesită câteva corectări. Astăzi scenariul poate și trebuie să fie diferit. Bătăliile nu mai sunt împotriva cuiva. Dar în favoarea omului. Pentru dreptate. Pentru conștiință. Pentru a viață care să fie umană. Și nu este o riguroasă distincție a datoriilor: pe de o parte cei care se roagă, de cealaltă cei care se luptă. Rugăciunea nu poate fi fuga de propriile responsabilități concrete, oprire în spiritual pentru a evita întâlnirea dură cu o realitate incomodă.
Mâinile nu se ridică în sus de frica de a nu le „murdări” în contact cu datoriile cele mai neplăcute. Mâinile nu se ridică spre cer pentru că pământul ne face scârbă, ci pentru că suntem hotărâți să schimbăm lumea. Cine se roagă, nu poate fi un resemnat, unul care legitimează cu propria absență sau propria neutralitate, sau comodul „să trăiți bine”, starea de lucruri existente și deci devine complice. Ne rugăm pentru a ne implica. Pentru a obține curajul necesar pentru a transforma ordinea (sau dezordinea) existentă. Nu ne este permis să aruncăm asupra lui Dumnezeu neîmplinirile noastre în privința istoriei. Suntem prezenți în fața lui Dumnezeu pentru a nu fi absenți de la angajamentele noastre concrete.
Nu este pe de o parte cel contemplativ, și de cealaltă parte cel care se luptă. Cel care se roagă și …truditorul sunt în mod normal aceeași persoană. Mâinile trebuie să fie ridicate nu în semn de predare, ci ca o capacitate de rezistență chiar și în domeniile cele mai ingrate. Este vorba de a asuma o atitudine rugătoare și luptătoare în același timp. Adică de a ne ruga luptând. Sau de a munci rugându-ne. Eu mă rog pentru a nu ceda oboselii. Pentru a mă încăpățâna să sper. Și deci pentru a continua să mi se dea de lucru. Trebuie să mă țin tare până la asfințit.
De nenumărate ori cingătorile realității celei mai brutale se vor îndârji să treacă peste visele mele și să le zdrobească. Dar, înainte de asfințit (sau, în zece, cincizeci de ani…) pe acel teren devastat va răsări în final o floare. Și atunci cingătorile se vor rugini. Și rachetele nu vor mai sfâșia cerul albastru. Chiar și atunci când voi fi epuizat toate celelalte răbdări, îmi va rămâne pentru totdeauna răbdarea rugăciunii. Secretul schimbării este ascuns în răbdarea nesfârșită. Da, eu mă rog pentru a cultiva visele cele mai îndrăznețe. Rezist în rugăciune pentru a continua să cred în imposibil.
(pr. Alessandro Pronzato – www.biserici.org.ro)