Pornind de la ideea raportului dintre „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, ne-am propus să prezentăm unele învățături și practici care nu țin de Sfânta Tradiție a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experiențe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiția creștin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simț elementar și prin aceasta discreditând Ortodoxia însăși. De aceea, se cuvine nouă a le cunoaște și a le combate, demonstrându-le iraționalitatea lor de principiu și inutilitatea lor într-o viață duhovnicească echilibrată.
1. Tipuri de persoane pseudo-duhovnicești
Promotorii unor învățături și practici noi, străine de Tradiția și de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înșiși nelămuriți în probleme de credință și de viață bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogățire materială și de alterare a bunei credințe a oamenilor cu care vin în legătură.
1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocație mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate “convorbiri cu Dumnezeu” și “vedenii de sus” prin care își autoalimentează mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă. între acești ”prooroci” autointitulați, unii sunt psihopați confirmați de știința medicală și tratarea lor necesită cu precădere o intervenție clinică (tratament, internare în spital….)..
1.b. Tipul primitiv este omul sănătos la minte și la trup, dar care din motive de neputință intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulțumește cu “lămuriri” strâmbe și poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. în predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericești; obsedat de tipic, are o credință neluminată de rațiune, consumând excesiv cărți și cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,…). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de “rețete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Creștinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros și fără cârtire a acestor rețete devine un act de magie. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici și neinstruiți, cât și printre sectanții extremiști și adepții vechiului calendar la noi, nu poate afecta totuși pe oamenii care au o cât de mică cultură și pregătire religioasă și obișnuitul bun simț românesc.
1.c. Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei și valorii sale, simulând sfințenia pe care n-o poate realiza de fapt și prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, așa și acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt și luminat. Impostorul și fățarnicul, “lupi îmbrăcați în haine de oi” , simulează și, în același timp, deformează și discreditează conținutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenție înșelarea bunei credințe a celorlalți.
2. Demascarea și combaterea lor
Omul duhovnicesc cu adevărat nu-și face și nici nu încurajează la alții reclama propriilor virtuți; “poziția sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta e de fapt și criteriul ei absolut. Cei care au fost și au rămas în smerenie, au putut să se bucure de daruri duhovnicești reale, au putut să le păstreze și au putut folosi și pe alții cu dânsele.
Dacă un asemenea om are și o vocație misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfășurându-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără “eu” la orice pas și fără adunare de partizani”. (I.P.S. Antonie Plămădeală – Tradiție și libertate, 1995, Colecția Axios – pag. 356)
De aceea, din momentul apariției unui nou “prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica să-l cerceteze și să-l demaște public după criteriile următoare:
1) în legătură cu persoana lui: dacă este sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicție cu datele Revelației dumnezeiești, dacă nu are contradicții interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios și limpede;
3) în legătură cu urmările actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea și propovăduirea lui.
La acești pseudo-creștini, iubirea semenului e înlocuită prin anumite noi “ritualuri de cult”, nerecunoscute de întreaga Biserică. în Ortodoxie toate rânduielile bisericești sunt creatoare de comuniune între oameni, și de smerenie, căci aduc credinciosului conștient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeiești.
3. Exemple
Deși poate unora dintre practicile enunțate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totuși ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întreținute de câte unii preoți sau călugări, altele de creștini mireni, bineînțeles, promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte; unele sunt deformări ale rânduielilor liturgice, altele sunt “inovații popești” iar altele sunt “rețete băbești”. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
– deschisul cărții (sau a pravilei, sau a Psaltirii, sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârșitul Sfântului Maslu) urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii “credinciosului” care eventual a ținut trei zile de post negru – Părintele Ilarion Argatu – “Sfaturi duhovnicești” (manuscris bătut la mașină, circulă printre credincioși)
– împărțitul de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc și date “credinciosului” cu mențiunea că “ele sunt mai mari în sfințenie decât aghiasma și anafura și se iau după o zi de post total“ (de unde invenția aceasta?) – Părintele Ilarion Argatu – “Sfaturi duhovnicești” (manuscris bătut la mașină, circulă printre credincioși)
– oficierea contra cost a unor “rugăciuni și slujbe speciale” pentru cei sinuciși, eretici, morți, avortați, lucru oprit de Biserică – Părintele Ilarion Argatu – “Sfaturi duhovnicești” (manuscris bătut la mașină, circulă printre credincioși)
– “botezul” unor păpuși sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortați care-și “primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenție este opera babelor care descântă și ghicesc pe la țară, invenție preluată și de unii “popi mincinoși” care câștigă bine de pe urma ei) – Canonul 47 Apostolic, Aghiazmatar, pag. 14;
– săvârșirea Spovedaniei în grup la adulți, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta împărtășanie, fără nici un canon dat cuiva (cazurile Vladimirești, Recea, Plumbuita și or mai fi și altele);
– săvârșirea Spovedaniei de gen anchetă sau în fața icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;
– omiterea exorcismelor de la Botez;
– împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă, sau în agonie, sau tocmai au murit;
– atingerea și păstrarea (40 zile) pe și sub Sfânta Masă a unor icoane, fotografii, acte, haine și obiecte ca să se “sfințească”;
– săritul cu Cinstitele Daruri peste oameni și haine (lucru riscant pentru slujitor);
– miruitul fotografiilor (practică magică inventată tot de babe dar încurajată de unii clerici);
– împărțirea de tămâie sau cenușă din cădelniță pentru a fi consumate de credincioși prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);
– oficierea unor “slujbe speciale” de “dezlegat (și spălat) cununiile și vrăjile” (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasă prin cununii, punerea amânduror cununiilor pe cap, sunt tot invenții popești și băbești ce țin de magie și de vrăjitoria populară);
– condensarea pentru aceeași persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morților într-un singur parastas;
– deschisul bisericii dimineața de către unii tineri și tinere pentru grăbirea căsătoriei;
– încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru măritișul fetelor, postul de marțea (chiar de 9 ori consecutiv), folosirea de statui și tablouri religioase total neortodoxe: Madona singură, Madona cu rochie decoltată…);
– acceptarea și încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii și vise profetice ca în cazurile: Noul Ierusalim, Vladimirești, Cocoș, Maglavit, Ionești, Arad, Medjugorje), chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;
– acreditarea în biserică a grupării și a învățăturii promovate de turma Sfântului Ilie;
– acceptarea și încurajarea doctrinelor sincretiste și practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace, ghicit;
– promovarea unor învățături și practici noi legate de isihasm, ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru – “oratio mentis”) străine de tradiția filocalică și chiar profanatoare ale ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale…
… și unele rețete de-a dreptul băbești:
– ținerea a mai multe lumânări la Sfânta împărtășanie (chipurile pentru cei morți neîmpărtășiți);
– dăruirea unui cocoș preotului slujitor în noaptea de înviere (chipurile pentru cei morți “nespovediți, neîmpărtășiți, fără lumânare”);
– sărutarea icoanelor după Sfânta împărtășanie;
– aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânări puse în formă de cruce și lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea – Părintele Ilarion Argatu – “Sfaturi duhovnicești” (manuscris bătut la mașină, circulă printre credincioși)
– folosirea și purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia și Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ș.a.;
– săvârșirea unor “rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a dușmanilor, uneori ținând o lumânare cu flacăra în jos;
– datul în aceeași dimineață, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;
– folosirea unor obiecte bisericești sau părți din ele în practicile vrăjitorești, ș.a.
4. Observații:
1) ele sunt “tradiții” locale unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate de Sfântul Sinod și chiar de toți creștinii sănătoși;
2) în general, au răspândire între oameni creduli, neinstruiți, grupați de obicei în jurul unui om-inițiatorul “tradiției” care este ajutat de un “colegiu” (aceștia îi asigură “capului” publicitatea și propovăduirea învățăturilor și practicilor inventate de el);
3) în special femeile sunt atrase de asemenea “tradiții” pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiția autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparțin tipului primitivilor în credință;
4) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât creștin, care aduc a magie și vrăjitorie populară;
5) folosindu-se de unele tradiții bisericești adevărate, “tradițiile” false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali și de înjosire a Ortodoxiei de către sectanți;
6) ele subminează unitatea liturgică și de credință a întregii Bisericii Ortodoxe românești, creând motive de dispută și chiar dezbinare și între clerici și între credincioși;
7) cei ce săvârșesc “exercițiile” duhovnicești expuse au impresia că, în mod automat, în viitor ”le va merge bine”, creându-și iluzii și nădejdi mincinoase;
8) unii își reduc întreaga viață religioasă la un lanț de asemenea practici pe care-l străbat inconștient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste “exerciții”, permițându-și fapte imorale uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).
Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos și iubirea Lui de oameni prezentă și între credincioși, în Biserică, în rânduielile ei sfințitoare și mântuitoare. Orice inovație, orice abatere de la Sfânta Scriptură și de la Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, orice “tradiție” și orice “libertate” care iese din cadrul cumințeniei Ortodoxiei, este limpede străină de Duhul Adevărului și deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetățeni ca “tradiții”, trebuiesc evitate și eliminate fără rezerve.
Repere bibliografice și note:
1. I.P.S. Antonie Plămădeală – Tradiție și libertate, 1995, Colecția Axios – pag. 326
2. Idem, pag. 346
3. Idem, pag. 356
4. Idem, pag. 360
5. Canonul 47 Apostolic, Aghiazmatar, pag. 14
6. Părintele Ilarion Argatu – “Sfaturi duhovnicești” (manuscris bătut la mașină, circulă printre credincioși)
http://www.misiune-ortodoxa.ro/news.php?extend.16
