For sale

Ieri am văzut o barză pe șesul Bahluiului, aproape de complexul comercial „Era”. Vai de capul ei – rebegită, amărâtă, plină de țurțuri: a nimerit „acasă” taman când nu trebuia. De regulă, berzele nu se-ntorc singuratice, vin cu cârdul; cine știe de ce s-a desprins de suratele ei, poate-i prea istovită după ocolul prin Bosfor, poate-i bolnavă ori poate-i un mascul venit mai devreme, după regulile lor păsărești, să apere cuibul… Oricum, pe gerul ăsta târziu, zilele îi sunt numărate. Cât se poate de trist să vezi ditamai pasărea, singura antropomorfă de la noi, eșuată în troian, vântoasă și ninsoare, cu capul ascuns sub aripă, fără vină pedepsită de mama natură pentru graba întoarcerii la cuib – amară ironie: în popor, ninsorile de la mijlocul lui martie sunt denumite chiar „zăpada berzelor”… Care-s tot mai puține: după o timidă revenire către efectivele din anii ’70, numărul familiilor de cocostârci a început din nou să scadă, după cum mai toate speciile faunei sălbatice se află în apăsat declin, unele chiar în pragul dispariției. Aflu din gazete că printre cele mai primejduite ar fi, absolut incredibil, ciocârliile! Pasărea care „are-n gușă o orchestră”, cum scrie prietenul nostru basarabean Arcadie Suceveanu, singura aripată care cântă în timp ce zboară (sau invers: zboară în timp ce cântă), mai prezentă în creația populară decât pasărea măiastră și adevărat simbol mioritic, n-o s-o mai asculte generația ce va să vină! Nu numai poluarea și restrângerea habitatului le condamnă, cât vânătoarea practicată la noi mai ales de oaspeți italieni: dau un pumn de euro și curăță România de ciocârlii – cine mai are nevoie de tril „live”, dacă-l avem inscripționat pe CD? Din metrou, din avion, din limuzină, n-ai cum auzi ciocârlia și, probabil, mulți or fi crezând că glasul ei adevărat e-acela al naiului lui Fănică Luca, ori al aranjamentului simfonic enescian. Dacă, din 1970 și până acum, au dispărut 30% dintre speciile de pe Terra ce trăiesc în sălbăticie, ducă-se și ciocârliile! E-un ghemotoc de pene tern și modest colorate; vânătorii străini o împușcă, zice-se, pentru c-ar poseda cine știe ce virtuți culinare în trupușorul cât o sarma (25-30 de grame ciocârlia de pădure, 55 de grame ciocârlia de câmp!), dar, de fapt, este vorba de simpla plăcere a tirului. Ar putea încerca satisfacții similare trăgând la talere, în poligon, dar doborârea măruntei ținte însuflețite autentifică raidul pe coclaurile sălbaticilor est-europeni, echivalând cu ștampila pe delegație: „da, dom’le, am fost în România, la vânătoare de ciocârlii, e magnific, îți trimit poza!” Italienii și-au cam terminat ciocârliile din „cizmă”, acolo s-a interzis vânarea și ce să facă, vin în România, unde împușcă cu miile într-o singură zi (un italian, în Ialomița, a împușcat 5400 în trei zile, altul, în Balta Brăilei, peste 2000, al treilea, la Săbăoani, 1200. Și nu i-au descoperit vameșii români cu păsăretul în bagaj, ci, la întoarcere, i-au sancționat autoritățile italiene!). Nouă, ce ne pasă, încasăm valută, masacrele cu pricina au fost organizate cât se poate de oficial de Asociațiile locale de vânători Ialomița, Brăila, Roman. Aparent legal, câtă vreme la noi se îngăduie „recoltarea” a 50 de ciocârlii pe zi, ilegal fiindcă s-a împușcat de 20 de ori mai mult! Până în 2015, italienilor, maltezilor și francezilor care vânează la noi li se îngăduia o cifră de recoltare dublă: o sută de ciocârlii pe zi de persoană. Au fost proteste în campania „Oprește barbaria, salvează ciocârlia!”, cifra s-a înjumătățit, dar, la urma urmei, de ce să îngăduim și uciderea celor 50 pe zi, câtă vreme „pasărea-orchestră” este trecută, în România, pe lista celor pe cale de dispariție? N-am auzit niciodată despre vreun vânător român care să tragă în ciocârlii, vin străinii și le masacrează, ce formidabilă încasare de valută poate justifica distrugerea unui adevărat simbol românesc? Ne place, nu ne place, dispariția unor specii face parte dintre legile firii. În istoria planetei au fost cinci perioade crâncene (în Ordovician, Devonian, Permian, la începutul și la finalul Triasicului) când s-au produs cataclisme în urma cărora au dispărut aproape toate speciile marine și trei sferturi din cele terestre, evoluția trebuind s-o ia de la capăt. A șasea perioadă o trăim acum – prima din istorie în care vinovate nu-s dezastrele naturale, ci omul. Incredibil, dar datorită acțiunilor sale necugetate, dispar definitiv circa 40 de specii de viețuitoare în fiecare zi! Ciocârlia nu-i singura cu existența primejduită. După dispariția dropiei și a zăganului, alte 25 de specii riscăm să le vedem, în acest deceniu, pentru ultima dată – între ele, până și familiara ciocănitoare. Iar nepoții noștri sunt sortiți să admire doar pe desktop ciocănitoarea Woody și să asculte la cască „Ciocârlia” pe ritm de rapp, convinși că-s simple invenții artistice de amuzament.
Am vândut tot ce era de vândut în țara asta. Rămăseseră ciocârliile.