Folosul Privegherii în viața creștinului

Auzim adesea de privegheri în slujbele bisericești și participăm la acestea cu diferite ocazii. Privegherile sunt astăzi diferite și pot include, pe lângă Vecernia unită cu Litia, și Utrenia sau chiar Dumnezeiasca Liturghie. În Tipicul Sfântului Sava, rânduiala privegherilor este dedicată tuturor duminicilor de peste an, praznicelor împărătești și unor sfinți la care creștinii au avut întotdeauna evlavie deosebită. Tipicul numără astfel în jur de 70 de privegheri pe tot parcursul anului. Privegherea în tipic înseamnă slujba de noapte, care se încheie cu Liturghia. Din cauza neputințelor noastre, rânduiala Privegherii se oprește astăzi, de cele mai multe ori, la săvârșirea Vecerniei unită cu Litia și urmată uneori de Utrenie. Ideea Privegherii însă rămâne peste veacuri aceeași: starea de rugăciune de seară, în care omul leapădă grijile lumești și încearcă să se adune pentru a se lipi mai mult cu inima de sfântul pomenit în acea zi. Mergem la Priveghere și ne rugăm preț de câteva ore la lumina lumânărilor pentru că aceasta este starea firească de rugăciune, așa cum ne îndeamnă și Mântuitorul. Atmosfera de cameră de rugăciune din biserică ne face să ne apropiem mai mult de cântările și lecturile biblice rostite la strană sau de către preot.
Pe lângă toate acestea, la Priveghere mai regăsim și răbdarea noastră pe care o pierdem din ce în ce mai mult. Am observat că, deși avem parte acum din ce în ce mai puțin de cozi lungi în diferite locuri, răbdarea noastră este din ce în ce mai mică. Nu putem sta locului și pace! O slujbă de trei sau patru ore pare acum greu de suportat pentru mulți dintre oamenii care vin din când în când pe la biserică. Cu toate că aceștia ar putea ieși măcar o dată în acest timp afară să se dezmorțească. Rostul Privegherii de a ne căli răbdarea este evident și dacă ne amintim de îndemnul continuu al părintelui Cleopa: „Răbdare, răbdare!”, vom înțelege de ce aveam nevoie în viața noastră de privegheri și seri de rugăciune. Privegherea de seară are rolul, în acest fel, să ne pregătească pentru Liturghia de duminică sau de praznic, atunci când ne întâlnim și Îl gustăm pe Hristos, în comuniune cu adunarea credincioșilor – Biserica. Repetiția de aproape o sută de ori a rugăciunii „Doamne, miluiește!” din cadrul Litiei de seară ne introduce în atmosfera isihastă a monahilor care au trăit în diverse locuri pustii și care se hrăneau din aceasta ca dintr-o apă vie. Hexapsalmul de la Utrenie, înțeles de credincioși ca o ședere în rugăciune, în timp ce Dumnezeu judecă lumea, vine să întregească Privegherea, pentru ca ungerea cu untdelemn sau miruirea din timpul Laudelor să-i confirme pe credincioșii aleși să intre în Împărăție, prin unirea cu Hristos din vremea Liturghiei.
Rânduielile tipiconale au un înțeles adânc și ajută urcușul duhovnicesc al credinciosului care are nevoie doar de exersarea răbdării și a uitării supărărilor sau grijilor acumulate din timpul săptămânii. Slujbele comunitare ne țin treji și ne adapă așa cum rugăciunea particulară nu o poate face decât în parte. Tocmai de aceea este atât de important ca acestea să fie unite și să se completeze reciproc. Rânduiala rugăciunii particulare vine să întregească și să desăvârșească urcușul duhovnicesc început la slujba comunitară din biserică. Toate acestea însă necesită o aplecare sinceră spre slujbele și cântările tradiționale, care la noi în țară au fost și sperăm să fie în continuare de factură bizantină, având o dezvoltare foarte frumoasă în veacurile care s-au scurs. (Pr. Eugeniu Rogoti, Ziarul Lumina)