Focul ceresc al dragostei Duhului

Sufletul care s-a învrednicit să primească în sine sălășluirea puterii de sus și care are amestecat în mădularele sale focul acela dumnezeiesc și dragostea cerească a Duhului cel bun se desface fără greutate de toată dragostea lumească. Căci precum fierul sau plumbul, aurul și argintul, predându-se focului se topesc și își leapădă duritatea firii și se fac moi, și cu cât stau mai mult în atingere cu focul, cu atât se înmoaie și se desfac mai mult lepădând soliditatea naturală din pricina puterii focului, așa și sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împătimirea duhului lumesc și din lanțurile păcatului și se preschimbă din învârtoșarea firească a păcatului, socotindu-le și disprețuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar dacă ar avea niscai frați cât se poate de iubiți, dar care l-ar împiedica de la această dragoste, s-ar întoarce și de către ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Căci dacă dragostea căsătoriei trupești desface pe cineva de tată, de mamă și de frați, și chiar dacă iubește pe careva dintre aceștia, îl iubește așa pe deasupra, și toată simțirea și tot dorul și le îndreaptă spre soția sa, dacă deci dragostea trupească desface orice altă dragoste a lumii, cât nu s-ar amărî cei cuprinși de dorul acela nepătimitor, dacă ar fi împiedicați în ea de dragostea față de ceva din cele ale lumii?
(Texte selectate din Sf. Simeon Metafrastul, Despre înălțarea minții, în Filocalia a V-a, Ed. IBMO, București, 1976).
(Ionuț BURSUC, www.ziarulumina.ro)