Amintiri din comunism

Fluxul memoriei



Ioan Pînzar
Ioan Pînzar

Tovarășul prim-secretar Ene Țurcanu a murit la mulți ani după revoluție, liniștit, în patul său. A auzit vag de condamnarea comunismului, cerută de mulți după 1989. Odiosul Alexandru Drăghici, fost ministru de interne al lui Gheorghiu-Dej și autor al terorii comuniste de la început, a plecat în Ungaria și s-a stins liniștit acolo. Nicolski și Pantiușa și-au făcut cinstit și cu responsabilitate datoria, stârpind dușmanii socialismului. Toți foștii torționari (un eufemism în fond) și-au slujit cu credință patria, partidul și poporul. Mai ales partidul. Pe popor l-au iubit cu ardoare aproape creștină, mai bine zis ateistă. Fostele clase exploatatoare au primit ce-au meritat. Poporul și-a luat înapoi bogățiile furate de-a lungul anilor sau secolelor. Poporul român condus de partid a distrus definitiv clasele exploatatoare care i-au furat totul, i-au liniștit pe țărani în 1907 cu tunurile, au ținut în închisori floarea partidului comunist: Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica și alții. Dușmanii poporului român i-au trimis în URSS, i-au exilat fără acte, pe unii dintre cei mai mari luptători comuniști din ilegalitate pentru dreptate și comunism. Maestrul Stalin avea la Moscova o școală de făurit activiști de partid internaționaliști. Uneori unii dintre ei dispăreau cu totul de pe această lume. Oricum, în altă lume ei nu credeau. Internaționala Comunistă, zisă Comintern, a creat cadre de nădejde pentru construirea socialismului acolo unde era nevoie. După război au venit mulți cu Armata Roșie, pe celebrele tancuri T34, considerate până astăzi cele mai eficiente din al Doilea Război Mondial, alături de duioasele Katiușa. Kalașnikovul, de asemenea cea mai faimoasă armă din a doua jumătate a secolului XX, a apărut după război. Sergentul Mihail Kalașnikov, acum bătrân general rus, dacă trăia în SUA ajungea miliardar. Aproape în toată lumea s-au făcut, cu sau fără licență, asemenea arme. Conducătorii comuniști de la Moscova n-au cerut drepturi de autor. Armele serveau luptei împotriva colonialismului și imperialismului.
Să ne întoarcem însă la lunile de început ale anului 1990, când mulți intelectuali au cerut procesul comunismului. Bine, au zis unii, dar și mulți dintre voi ați fost membri de partid. Așa era. Cum să judeci 4 milioane de membri PCR, cu familiile lor? Chiar, cum? De vină a fost tiranul Ceaușescu. Un dictator crud, inuman și iresponsabil, spuneau la proces foștii membri CEPEX. Numai cu o lună și jumătate în urmă s-au ridicat în picioare și l-au aplaudat pe secretarul general de sute de ori. L-au reales în picioare scandând din tot sufletul sau rărunchii: „Ceaușescu, PCR!”. La Congresul XII un vechi bolșevic, Constantin Pârvulescu, s-a opus realegerii tovarășului Nicolae Ceaușescu. Sala l-a înfierat indignată. Un poet de curte și alți scriitori comuniști au fost și ei indignați. Și totuși Ceaușescu nu l-a decretat nebun și nu l-a trimis la balamuc. Se putea și atunci! Alte câteva sute de activiști care l-ar fi sprijinit din sală pe Pârvulescu și nu l-ar fi reales pe Ceaușescu ce-ar fi pățit? Nimic. Moscova ar fi fost bucuroasă. Nu trimitea Armata Roșie să-l apere pe cel mai iubit fiu al românilor. Și Brejnev l-a înlăturat pașnic pe Hrușciov. Povestea cu primejdia sovietică a fost cultivată de Ceaușescu, căruia mintea îi mergea la rele, cum se spune în popor. În 1950, însă, lupta de clasă era în toi. Stalin, genial cum era, a inventat o nouă teorie: lupta de clasă se ascute pe măsură ce socialismul se construiește. Dar dacă au fost nimicite clasele exploatatoare, cu cine se mai putea lupta în societatea socialistă? Cu partidul comunist al URSS, detașamentul de avangardă al proletariatului. Stalin a avut dreptate. Și cum s-a terminat, după căderea comunismului? Prin victoria partidelor comuniste. Comunismul s-a transformat rapid în capitalism, nelăsând rămășițele vechilor clase exploatatoare să învingă. Poporul întreg transformat în om nou al comunism-capitalismului a strigat indignat: „nu ne vindem țara!”, „noi muncim, nu gândim!”. Și așa, precum în vechile basme, în scumpa noastră patrie a apărut o nouă orânduire socială: comunismul capitalist. Nici genialul Lenin n-a prevăzut-o.
Conducătorii patriei noastre iubite, nu toți, e adevărat, s-au gândit să condamne oficial fostul comunism, odios precum ultimul secretar general. În forumul suprem de conducere al țării, parlamentul din Casa poporului. A fost adus un profesor american care să studieze nu crimele, nu ororile, ci doar greșelile comise de diverși activiști de partid și de stat. În principiu, teoretic, comunismul se condamnă, dar fără condamnați, cu excepția lui Ceaușescu. Mulți au spus că o asemenea condamnare trebuia făcută de un fost pușcăriaș politic, nemembru al PCR. Asta cel puțin simbolic. Ar fi fost cel puțin mai decent. Mai ales că în sală se aflau în proporție de masă foști membri de partid comunist, foști uteciști și chiar foști pionieri, azi tineri capitaliști, sau pionieri-capitaliști. S-ar fi putut lua exemple din alte țări.
Ioan Pînzar