Am cunoscut mulți ani în Suceava un om deosebit. Cine a citit „Hagi Tudose” de Delavrancea sau „Neguțătorul din Veneția” de Shakespeare știe că e vorba de un avar, adică de un zgârcit la superlativ. Regretatul fost coleg al meu de pe timpuri, M. N., era tipul perfect al zgârcitului bogat. Despre zgârciți avem multe expresii populare, excepționale prin profunda lor analiză psihologică. Lui, totuși, nu i se puteau aplica expresiile populare, decât în final. Învățător de meserie, a căutat prin anii 1960 la Cernăuți niște acte care să dovedească că a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, care dădea titlul de profesor. Cu acest titlu a fost inspector școlar, director de școală la Burdujeni, apoi a ajuns la pușcărie pentru nu știu cât timp. Autoritățile de atunci investigaseră mai profund și descoperiseră că nu frecventase în totalitate cursurile acelui institut. A plătit și diferența de salariu primită în plus. La noi, la Grupul Școlar Profesional și Tehnic (actual Colegiul „Samoil Isopescu”), a ajuns direct de la pușcărie. De la început l-am apelat cu „Moșu N.”, deși nu trecuse decât puțin peste 50 de ani. Nu-l deranja acest apelativ. Era pedagog și el, în rând cu noi, cei mai tineri. Am discutat multe împreună, în afară de situația lui anterioară. Era de o inteligență deosebită, cald, atent, cu vorbe blânde pentru toți. De fapt el era adevăratul pedagog al școlii.
Ei bine, în acei ani, după 1965, Moșu N. era enorm de bogat pentru acele timpuri. Era un bancher în comunism. Nu a furat nici un ban, nu a câștigat la Loto, nu-mi explic de unde atâția bani, majoritatea ținuți acasă, în apartamentul lui. Există o singură explicație, sau două: întâi că era de o zgârcenie totală, apoi că era un fel de geniu al finanțelor, asemenea atâtor bancheri din capitalism. Avea un talent și o voință fantastică de a face economii. De la masa de prânz, pe care el o plătea totuși, își punea în pungă și merinde pentru cea de seară, când nu era de serviciu. Eu am mâncat tot timpul fără să plătesc, trebuie să recunosc. Salariul era mic și munca noastră era grea. Pe atunci era o disciplină strictă, ținută de pedagogi. Mă gândeam uneori că Moșu N. ar fi fost un ministru de finanțe formidabil. Scotea bani din piatră seacă. Numai că atunci și Ceaușescu era zgârcit.
Moșu N. folosea vechiul sistem al bancherilor: dobânda sau camăta. În comunism era considerată infracțiune, și el a avut multe necazuri cu unii rău-platnici. Amâna restituirea împrumutului oricât, dar dobânda nu. Avea un carnet cu numele celor pe care-i credita. Ca să nu aibă mari necazuri îi credita și pe milițieni și pe unii procurori sau judecători. Până la 100 de lei de atunci împrumuta fără dobândă. Am fost, cred, de două ori la el acasă să-mi împrumute câte 25 de lei. Semnam în carnețel. Mă lăsa în bucătărie, spunând să-l aștept.
Odată am trecut de prima cameră și l-am văzut pe Hagi Tudose: domnul N. deschisese o cutie mare metalică, plină cu bani. Nu-mi amintesc dacă m-a văzut, fiindcă m-am retras. Mai târziu i-am vizitat toate camerele. Cutiile de fier erau puse în locurile lor invizibile. Un morman de cărți era în mijlocul unei camere, din lipsa unor rafturi. „N-am cu ce cumpăra o bibliotecă, stau bine și așa”, mi-a spus el. „Ei, cum nu aveți cu ce?”, l-am întrebat eu, „sunteți bogat”. „Lasă, dragă, povestea cu bogăția, uite la pijamaua mea! Am și eu câțiva bani pe care-i mai împrumut unor nevoiași”. Și-i împrumuta și pe nevoiași, dar tot cu dobândă. Patul lui avea totul cârpit. Lucrurile erau curate, dar cârpite. Pijamalele erau o bijuterie a cârpitului. Aveau sute de petice. Ele, pijamalele, simbolizau zgârcenia lui extremă. Pe stradă umbla îmbrăcat decent.
Era un intelectual autentic, un cititor laborios, cred că unul dintre cei mai constanți ai bibliotecii publice. Când începea un scriitor, citea totul. Sadoveanu, Preda, Balzac, Dostoievski etc. Pregătea o monografie a satului natal. A donat totuși bibliotecii numerele 1-12 ale revistei „Țara Fagilor” a dascălului Constantin Milici din Comănești. Avea și el câteva articole din tinerețe. În unul era foarte dur împotriva maghiarilor, prin 1936, când menționa că „noi am mai fost în opinci la Budapesta, în 1919”. Am glumit cu el pe această temă.
În ultimii ani ai vieții a continuat activitatea de bancher, dar mai mult ajutându-și rudele. Nu s-a căsătorit pentru a evita cheltuieli inutile, a recunoscut el cu sinceritate. A vizitat pe banii lui URSS și China. A vizitat și mormântul lui Avram Iancu de la Țebea, dar fără să cheltuiască un leu. A pornit pe jos, din primărie în primărie, solicitând ajutor, pe care l-a primit. A urcat cu mașini și pe jos Transfăgărășanul, a ajuns la Țebea și s-a întors, fără să cheltuiască un ban. Mi-a confirmat totul cu gura lui, fără să se laude, sau să încerce să iasă în evidență.
Domnul M. N., fie-i țărâna ușoară, ar fi fost egalul cel puțin al celebrului ministru Colbert, care i-a „asanat” finanțele terminate ale lui Ludovic al XIV-lea, într-un post asemănător din România, mai ales cea de azi.
