Fluxul memoriei

Dar s-o luăm cu începutul. Prima Mare Adunare Națională a fost „aleasă“ în 1948. Ea avea un Prezidiu format din 7-11 membri, al cărui președinte era de fapt și șeful statului. Sintagma „șeful statului“ era îngrozitor de burgheză și nu se folosea. Oricum, savantul C. I. Parhon și M. Sadoveanu au fost primul președintele și al doilea vicepreședintele primului Prezidiu al M.A.N, cum se spunea atunci. Ei primeau ambasadorii acreditați și semnau pentru numirea ambasadorilor români. Atunci erau puțini, în țările socialiste frățești și în câteva capitaliste. Partidul comunist, sau muncitoresc, nu semna nimic. În 1949 partidul era pur bolșevic, chiar dacă la începutul războiului Stalin a renunțat la acest cuvânt, punându-l cu inițiala în paranteze: PCUS (b). Atunci a desființat și Internaționala a III-a comunistă.
Sub presiunea invaziei germane a devenit din nou ortodox, sau pe aproape, el fiind de fapt răspopit, dar mai ales a devenit prieten cu președintele SUA Roosevelt și premierul Marii Britanii, Churchill. Interesant este că Stalin a legat o prietenie reală, umană aș zice, cu Roosevelt. Singura lui prietenie. Moartea președintelui american în primăvara anului 1945 a însemnat o reală cotitură în relațiile viitoare între aliați. Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă mai trăia Roosevelt încă 5-10 ani, cât a mai trăit Stalin. Poate că și soarta Europei răsăritene, cel puțin în parte, ar fi fost alta. O singură țară avea soarta pecetluită, Polonia, care trebuia să rămână tampon între URSS și Germania. Mulți istorici au spus că Stalin credea că Germania se va reface și că va începe un nou război, peste 20-25 de ani.
Interesant este că perioada de 20 de ani între un război și altul în secolul XX era să se repete a treia oară, cu o mică diferență, în 1962, în timpul crizei rachetelor nucleare sovietice din Cuba. Explozia bombei cu hidrogen sovietice din Novaia Zemlia, în Oceanul Arctic, în același an, de mii de ori mai puternică decât bomba de la Hiroșima, a dus la echilibrul terorii nucleare, care durează în fond și astăzi, chiar dacă așa-zisul război rece s-a încheiat.
Aparent, alegerile pentru MAN erau libere, așa cum stabilea partidul. „Da, tovarăși, avem alegeri libere“, ar fi spus inimitabilul secretar Ștefan Panaitiu. „Ce naiba, avem o conștiință înaintată, revoluționară“. Ordinul dat de partid era clar: „la ora 10 raportați votul a 80 la sută din oamenii muncii!“.
Și președinții de comisii de votare, directori de școli sau profesori, sub supravegherea secretarului comunal de partid, raportau. La județ o comisie de activiști prelua informațiile și le raporta la București. Eu am asistat în câteva sate la câteva votări pentru MAN. Sincer să fiu, nu știu câți țărani votau. După noaptea plină de alcool, toți reprezentanții județului ne sculam mahmuri pe la 9-10. Majoritatea țăranilor veneau la vot mobilizați de brigadierii CAP, de cadrele didactice, de alți funcționari. Partidul stătea în general deoparte. Alegeri libere, tovarăși! Comisiile electorale pe la amiază erau pline de băutură, cu excepția președinților care erau ponderați. Oricum, votatul se încheia efectiv pe la orele 13. Eu plecam în după amiaza zilelor de votare, cu ce ocazie aveam. În fond, totul era raportat, parafat, aprobat. Prezența era de sută la sută și votau tot sută la sută. Pe țară, cei de la București, sub conducerea partidului, își permiteau să stabilească numărul voturilor pozitive: 99,97%. De regulă 0,23% din poporul nostru muncitor vota împotriva partidului și poporului. Partidul voia opoziție.