În 1968, în acea vară fierbinte, cum am mai scris anterior, am fost alături de Ceaușescu în primele 2-3 zile când a condamnat invazia tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. După 3 zile propaganda noastră a tăcut, în urma întâlnirii ambasadorului sovietic cu Ceaușescu, care n-a înțeles nimic din eveniment.
Adevărul este că dacă intrau trupele sovietice la noi ne scăpau de Ceaușescu și poate aveam noroc ca ungurii de un Kádar. Cu jumătate de an în urmă eram la Suceava funcționar la fostul URCM (Uniunea Regională a Cooperativelor Meșteșugărești). În toamna lui 1967 și primăvara lui 1968, când s-au făcut județele, eram supărat pe aproape toată lumea. Motive aveam. Am făcut atunci un gest care mă putea costa libertatea mulți ani, dacă n-o pățeam mai rău. I-am scris o scrisoare lui Ceaușescu, în care îl criticam, de la greșelile gramaticale în exprimare până la alte fapte, mai grave.
Îi acuzam pe activiștii de partid că sunt nu mai știu eu cum. Scrisoare, pusă în plic, cu adresa CC al PCR, adresată direct secretarului general, avea numele meu și adresa de la cantina și internatului Grupului școlar de pe str. Samoil Isopescu, lângă Tipografie. În loc să ajung dizident am ținut totuși scrisoarea câteva zile și n-am trimis-o. Nu-mi amintesc, însă, ce am făcut cu ea. Mai aveam încă o scrisoare de protest, adresată acad. Zaharia Stancu, atunci director al Teatrului Național București și președinte al Uniunii Scriitorilor. Trebuie să reamintesc că i-am citit toate cărțile. Îl criticam dur fiindcă în „Contemporanul“ îl criticase și el pe Boris Pasternak, pentru romanul „Doctor Jivago“, considerat antisovietic. Autorul a primit Premiul Nobel, dar nu s-a dus să-i fie înmânat. Trebuie să recunosc acum că nu am citit acel roman după 1989 și că occidentalii i-au dat premiul lui Pasternak și din motive politice, deși era și un poet talentat. Dar atunci eu eram alături de Pasternak. Scrisoarea o fi ajuns la Teatrul Național, fiindcă am trimis-o, dându-mi numele și adresa exactă. Bătrânul scriitor cred că ori nu a citit-o și a aruncat-o, ori a citit-o și tot a aruncat-o. Dacă o dădea securiștilor, veneau glonț la mine. Și uite așa nu am devenit eu în tinerețe dizident.
La biblioteca publică din Suceava, mult mai târziu, a venit germanul Erich Beck, cercetător al Bucovinei, care a adus primul volum al bibliografiei Bucovinei, tipărit de el în RFG. A nimerit după-amiaza, la o bibliotecară, doamna S. E., căreia i-a dat cartea. Numai că și doamna era de origine germană, și de toată întâmplarea, altfel banală, au aflat securiștii. De aflat aflau repede totul. Ei bine, fosta bibliotecară a fost mult timp anchetată, seara, cu un bec mare în ochi, așa, ca în timpul eroic al marelui Stalin. S-a ales doar cu spaima. Securiștii și-au slujit poporul.
