… să revin la tema centrală a mărturiilor mele și să definesc comunismul din România, atât cel din perioada lui Gheorghiu-Dej, cât și cel pe care-l construia Ceaușescu, împreună cu poporul român în regim de penitenciar, cu trei inițiale: FFF = frică, foame, frig.
Partidul era în toate, versul de aur al George Lesnea, dar el trăia din cotizația și din gospodăria de partid. Nu trebuiau activiștii să mănânce, să se îmbrace și să mai și bea? Pentru ce slujeau cu devotament partidul și poporul? Cine le-a făcut în anii 1950 celebrele pardesie din piele de bivol, asemenea celei purtate de doctorul Goebbels? Doctor în propagandă. Cine era în Suceava șeful gospodăriei de partid? Tovarășul Horodnic. Purta numele unui sat rădăuțean. De fapt sunt două: Horodnic de Sus și de Jos. Tovarășul Horodnic locuia în vila unde a fost restaurantul „La Fitze”. Curios nume. Pe Zamca încă mai sunt ruinele fabricii UGIRA, proprietatea gospodăriei de partid. Acolo, tovarășul Horodnic, care-i iubea pe suceveni, împreună cu tovarășul Gârba și colaboratorii lui, au deschis la o margine de gard un mic magazin alimentar, în neagra epocă de aur. Mai găseai câte o bucată de salam, sau chiar un pui, gen „Frații Petreuș” din folclorul contemporan.
Aștept de demult un volum de memorii al tovarășului Tudor Postelnicu, singurul activist de stat, șef al securității în epoca de aur, care s-a absolvit de păcate, spunând cu sinceritate la acel proces de care n-a avut parte și comandantul suprem: „sunt un dobitoc”, sau „am fost un dobitoc”. Această simplă afirmație l-a absolvit de multe păcate. Nu a dat vina pe „tiran”, pe „sinistra” lui nevastă, pe partid și pe alții. El a fost un dobitoc, dar de fapt, cum am mai spus, n-a prea fost dobitoc. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă președintele Ceaușescu spunea la proces: „am fost un dobitoc”. Oare nu l-ar fi achitat sinistrul complet de judecată? Era tribunal militar, aceeași instituție care după 1945 a făcut toate condamnările politice până în 1990. Procurorii și judecătorii militari au fost cele mai sinistre personaje ale comunismului. Toți au cam uitat de faptele lor, după 1990 unii au fost făcuți chiar eroi.
Dar să revin la bătrânul poet George Lesnea, în anii tinereții mele. Era un pensionar oarecare, nimeni nedându-i vreo atenție. L-a tradus magistral pe Esenin. Merita un premiu, un titlu, merita ceva. A scris o poezie genială, intitulată simplu „Partidului”, din care am reprodus primele versuri. Ar merita inclusă în manualele școlare, fiindcă are efectiv valoare artistică. Armate întregi de politruci și versificatori n-au reușit să-l egaleze pe George Lesnea. Nu a cerut nimic, nu i s-a dat nimic, n-a fost făcut redactor-șef la vreo revistă din Iași sau alt gen de șef, n-a fost membru în biroul județean de partid sau, doamne ferește, în CC al PCR. Deși merita. E singurul scriitor care, pentru acea poezie, trebuia onorat într-un fel de conducerea superioară de partid. N-a primit Premiul de Stat, decorații etc. Strofe sau fragmente din acea poezie au fost folosite, în montajele literare de la orașe și sate, în toate școlile și instituțiile cultural-artistice, la TV și radio. George Lesnea venea din capitalism. Avea multe poezii scrise, dar fără mare valoare artistică, până la poezia dedicată partidului. Să ne amintim de epoca numită după 1970 „desăvârșirea construcției socialiste” din timpul lui Gheorghiu-Dej, de fapt de întregul deceniu 1950-1960, deceniul terorii bolșevice. În aceeași perioadă, artiștii care lucrau în teatru, la operă, operetă, cântăreți etc. erau foarte apreciați de partid. Se acordau titlurile de „artist al poporului”, artist emerit, maestru emerit al artei, chiar academicieni erau unii mari pictori, între care Ciucurencu, Baba, Ion Irimescu al nostru din Fălticeni. Actori geniali, precum Finteșteanu, Giugaru, Ion Manolescu, George Vraca, Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban, Radu Beligan tânăr, Aura Buzescu, Lucia Sturdza-Bulandra ș.a. erau artiști ai poporului. Alții numai emeriți. Ceaușescu a renunțat la acele distincții sau titluri, care însemnau și avantaje materiale, dar îi aminteau de tutorele lui spiritual Gheorghiu-Dej, pe care l-a condamnat post-mortem precum Hrușciov pe Stalin. Vorba românească cu facerea de bine… Scriitorii bolșevici din anii 1950-1965 primeau, unii, premiul de stat, o distincție cu mari avantaje bănești. Ei erau laureați ai acestui premiu. George Lesnea n-a primit nimic. El era contemporan în Iași cu marele actor Miluță Gheorghiu, artist al poporului, și cu Ștefan Dăncinescu, artist emerit. I-am văzut pe amândoi la teatrul din Botoșani, în turneu, înainte de 1960. George Lesnea venea din capitalism, fusese contemporan cu Topârceanu și chiar cu Ibrăileanu.
