Să revin la miliția populară. În copilărie îmi provocau respect milițienii. Aș fi vrut să fiu mai târziu și eu milițian. Ocazii am avut în tinerețe, dar am refuzat să fac armata la miliție sau securitate. De fapt eu am încercat să scap cu totul de armată, dat șase luni tot am făcut mai târziu. Milițienii noaptea fluierau din când în când pe drumul mare, să se simtă prezența lor. Bunica mea, care dormea vara în podul grajdului, avea și ea un fluier, gen arbitru de fotbal, și înainte de a adormi fluiera și ea pentru a speria eventualii răufăcători. Mai târziu eu am luat și am vândut acel fluier, care era mai deosebit, unui ceferist pentru câțiva lei. Sigur că mi-am cumpărat marmeladă sau biscuiți. O altă sursă de bani erau ouăle sau fasolea, pe care le achiziționa bătrânul fost polițist, numit polițariu. Norocul lui că a scăpat de pușcărie.
În perioada epocii de aur miliția făcea și unele treburi ale securității. Fel de fel de dizidenți, mai mari sau mai mici, cu voie sau din întâmplare, erau pasați miliției de către securitate, pentru delicte de drept comun. Codul penal prevedea o infinitate de delicte mai mari sau mai mici. Ceaușescu era zgârcit și cu gradele milițienilor. Doar prin București, la ministerul de interne, mai vedeai câte un general de miliție. La pensie ieșeau mulți ofițeri cu gradul de maior. Acum au complicat total gradele, revenind la vechi formule. Erau mai simple gradele militare clasice. În SUA ofițerii încep de la sergent. La noi tablagiii se terminau la plutonier-adjutant. A fost suprimat și din armată un grad intermediar: locotenent-major. În filmele americane n-am văzut polițist cu gradul de locotenent-colonel sau colonel. Tablagiii milițieni erau la circulație pe străzi, erau sectoriști și șefi de post la țară. Cei de la criminalistică și economic umblau de obicei în civil. Hoții nu trebuiau speriați cu uniforma. Și în comunism se aranjau dosare cu accidente de circulație și cu alte infracțiuni, mai ales dacă cerea partidul, șefii sau chiar corupția. Oricum, disciplina era cu mult mai mare ca acum. Trebuie să recunosc că și uniformele albastre erau potrivite, impuneau eventualilor infractori.
Mulți ani la Suceava șef al miliției a fost ofițerul Macri, luat la București de Emil Bobu și avansat general. A trecut și pe la Constanța. Între 16-21 decembrie 1989 a fost se pare și el trimis la Timișoara, să lămurească incidentele cu huliganii, cum se exprimase elegant secretarul general la TV. A murit, se pare, în închisoare. Ceilalți șefi comuniști au stat puțin de tot la pușcărie. Prin 1947 Iuliu Maniu era condamnat la muncă silnică pe viață. Moneda trebuia întoarsă.
Pe timpuri era și un marș cu miliția populară. În Suceava a fost ani mulți șef al securității fiul profesorului Nicodim Ițcuș, care era, mi se pare, chiar din zona Cernăuțiului, oricum, a predat și a scris pe la Cernăuți. Locuia împreună cu fiul său, șef al securității, într-o casă pe str. Armenească, care mai există și astăzi. Auzisem că avea un fișier bogat referitor la cultura în Bucovina și l-am vizitat, m-a primit mirat în hol și a negat că ar fi avut lucruri grozave. Nu l-am mai întâlnit. După mai mulți ani, fiul lui fiind tot șef al securității, am citit în niște reviste vechi din Cernăuți unele articole de-ale lui, unele chiar împotriva bolșevismului. Am fost atunci mirat, ca și acum, cum a ajuns fiul lui colonel de securitate, șef în județul Suceava. Cadrele de la partid și securitate verificau rudele până la gradul patru. Adevărul este că i-a aprobat soției mele să plece la rude în Germania, deși un locțiitor de-al lui a refuzat-o în stilul anilor 1950. Dar atunci când am citit acele reviste din Cernăuți, de prin 1930, am găsit și o poezie a lui Zaharia Stancu, care și ea condamna bolșevismul sovietic. Nu mai știu dacă mai trăia acest scriitor devenit bolșevic după 1945, dar dacă o găseam în toamna lui 1967 când i-am trimis o scrisoare în legătură cu Pasternak și Doctor Jivago, i-aș fi trimis-o copiată de mână. Numai lui, nu și partidului sau securității, doamne ferește! Și bătrânul Ițcuș și Zaharia Stancu, prin anii tulburi 1945-1950, cu acele articole și acea poezie ajungeau la pușcărie. Asta dacă un activist citea presa acelor ani, care de fapt fusese epurată de mai multe ori, arsă în bună măsură iar unele exemplare puse la fondul secret. Eu nu citisem nimic de la fondul secret. Nu că n-aș fi putut, dar nu eram curios. După 1990 el a fost integrat colecțiilor deschise publicului, dar nu m-am prea uitat la acele publicații decât în treacăt. Mi-au sărit în ochi doar câteva legate de legionari.
