Dintre scriitorii importanți ai epocii, prin 1960, a trecut prin Suceava George Călinescu, cu cercetătorii de la Institutul de Istorie Literară și Folclor, unde l-a plasat în 1948 academicianul lingvist Iorgu Iordan. Acesta, o unealtă a bolșevicilor, a făcut epurările triste în învățământul superior românesc, sigur că la recomandarea Anei Pauker, dar el a scos toată floarea intelectualității de la catedre și din institute de cercetare, ulterior majoritatea ajungând la pușcărie. În 1945 a făcut un denunț public împotriva academicianului profesor Ion Petrovici, cel care i-a creat un post de filologie romanică în 1928 la Iași. A scris un articol în „Scânteia” lui Silviu Brucan, intitulat „Un antonescian printre noi”. Imediat autoritățile bolșevice l-au băgat la pușcărie. Între 1945-1948 Iorgu Iordan a fost ambasador la Moscova, de unde a luat pur și simplu, după acuzele din presa vremii, niște covoare. Oricum, astăzi, nu merită ca Institutul de Lingvistică din București să-i poarte numele.
Și George Călinescu, un critic „divin”, cum îl numea Eugen Barbu, s-a cam vândut comuniștilor. Aici, în regiunea de atunci, a fost la Călineștii lui Cuparencu, locul nașterii tatălui lui Eminescu. Familii Eminovici sunt și azi în diferite localități, inclusiv la Sălăgeni-Dumbrăveni. Maestrul Călinescu a fost și la Dumbrăveni și la Ipotești-Botoșani. În Botoșani locuiam eu atunci, dar eram atât de necăjit că nu am auzit de venirea lui Călinescu pe acolo. Pe Călinescu îl citeam permanent, totuși. Fiind elev la Liceul „Laurian” din Botoșani, n-am fost niciodată în acea perioadă la Ipotești. Știu că mai era casa în care s-a născut poetul, în Botoșani, în spatele bisericii Uspenia. În acel timp nu era nici o mențiune pe respectiva casă, întrucât însuși Călinescu menționase Ipoteștii ca loc al nașterii.
Dar, mai târziu, am stat mult timp pe la Ipotești, când lucram la Comitetul de cultură și artă. La Suceava n-au venit nici Marin Preda, nici Eugen Barbu, nici Nichita Stănescu, cei trei scriitori care au biruit cu câte o carte, în cazul lui Barbu și Preda, și cu mai multe poezii, în cazul lui Stănescu, dogmele realismului socialist.
Nici romanele lui Călinescu, „Scrinul negru” și „Bietul Ioanide”, nu au rezistat timpului. Poate un singur roman, de Nicolae Breban, „Animale bolnave”, mai poate fi socotit bun și astăzi. Restul tratau, în spiritul realismului socialist, activiști buni și răi. Partidul le permisese scriitorilor să mai critice perioada proletcultistă. O imensă maculatură, literatura din comunism.
Venea însă, la librăria „Ciprian Porumbescu” din centru un așa-zis poet, poet de curte bolșevică, care scria cărți groase cât cărămizile. Ordinea o asigurau milițienii. Sucevenii, naivi, se înghesuiau să-i cumpere balivernele.
Tovarășul Panaitiu a aprobat decorarea peretelui dinspre actualul EOn (IRE) al Casei de Cultură, de către o echipă de specialiști în ceramică și mozaic din București. A fost conceput un fel de arbore al vieții, cam cenușiu totuși, criticat de mulți și care a avut ulterior nevoie de reparații, dar care se păstrează și astăzi. Păcat că această clădire nu a fost întreținută ca un monument arhitectonic. În interior s-au făcut modificări, chiar și în exterior, în spate, iar esplanada din față au distrus-o primarii din ultimii 8 ani, cu toate țigăniile lor, recent făcându-se doar minime reparații. Reclamele care flutură peste fațadă sunt oribile.
Tovarășul Ceaușescu ne-a avertizat de atâtea ori asupra racilelor capitalismului. Exact așa scriau bolșevicii de la „Scânteia” din anii 1950 – racilele capitalismului. Și în manualele școlare se scria așa: „Caragiale critica racilele regimului burghezo-moșieresc”.
Acum putem vorbi despre racilele regimului comunist. Mulți se uită la mizerabilele blocuri construite în comunism și oftează cu regret. Din anii 1970 se puteau face în România blocuri cu materiale moderne din occident, nu cu țevile de metal care trebuiau sudate, cu cimentul furat pe jumătate, cu ferestrele din lemn verde etc. etc. Vor trebui demolate în 20-30 de ani.
Nimic nu va mai rămâne din comunism. Vor rămâne acele orașe care au clădiri păstrate de sute de ani.
