Fluxul memoriei

La începutul anilor 1950 propaganda bolșevică vorbea cu patos revoluționar despre morala proletară, pe care foarte mulți activiști n-o respectau. Potlogari încă pe atunci, includeau abaterile chiar în interiorul moralei proletare. Doar Emil Bobu a reintrodus în regiunea și apoi județul Suceava morala proletară pentru activiști. Speriat la procesele CEPEX, tovarășul Bobu tace de atunci, nu scrie cărți, nu apare la TV, ceea ce arată totuși că nu se victimizează penibil ca alții. El ar fi trebuit să spună clar la proces: „Da, tovarăși, sau domni, am crezut și cred în comunism. Dacă am greșit, împușcați-mă!” Dar e ușor să ceri așa ceva unuia care se aștepta efectiv să fie împușcat. De fapt nu numai el se aștepta să fie împușcat, ci și alți activiști de partid și de stat. Mulți își aminteau ce-au făcut ei prin 1945-1955. Dar au scăpat cu pensiile lor și cu banii cei mulți, care le răsplătesc contribuția adusă la victoria socialismului în România.
Adevărul este că România comunistă nu avea nevoie nici de armată, nici de securitate. Contribuția lor la menținerea comunismului a fost nulă. Singura care garanta regimul de democrație populară era Armata Roșie, chiar dacă nici nu mai era în țară. Venea, dacă era nevoie. Armata, cel puțin, a mai lucrat la multe obiective și ofițerii ei de atunci merită o pensie mai mare, chiar dacă erau cum erau. Dar cei care păzeau partidul? Ce spioni erau prinși în România? Ceaușescu căuta spioni KGB, adică exact cei care-i asigurau funcția și regimul epocii lui de aur. Adevărul este că fără Armata Roșie, dacă unii bolșevici ar fi încercat să introducă comunismul ar fi ajuns la ștreang. Țăranul român ura comunismul, adică bolșevismul sovietic. Cominterniștii trebuiau să plece să facă comunism în America. Conform doctrinei lui Marx, era cea mai potrivită țară pentru victoria proletariatului.
Trebuie amintite și celebrele prezidii ale ședințelor sau altor manifestări în comunism. Exemplul suprem era mausoleul lui Lenin din Piața Roșie, deasupra căruia veneau în general bătrânii membri ai biroului politic al partidului comunist sovietic. Ani în șir, la 1 mai, 7 noiembrie, apoi la 9 mai, acolo urca primul Stalin până la război, în uniforma clasică de funcționar moștenită de la regimul țarist, după care pășeau Beria, Molotov, Kaganovici, Kirov, Malenkov etc. Aristocratul Molotov era în costum civil clasic. Mareșalii nu prea erau invitați la tribuna mausoleului. Stalin nu a purtat niciodată căciulă. După război se îmbrăca militar, dar uniforma era identică cu cea veche de funcționar. Biografii lui spun că la înmormântare au folosit una dintre cele două uniforme militare de generalisim. Amândouă aveau vestoanele roase la coate. După Stalin a urmat atipicul Hrușciov, scund și gras, îmbrăcat invariabil în haine deschise la culoare. Îl însoțeau cei care aveau să-l schimbe după 10 ani: Brejnev, Podgornîi, Suslov, șeful propagandei, Andrei Gromîko și mareșalul Dimitri Ustinov, și el un bețiv clasic. Brejnev, masiv și impresionant, simboliza perfect imperiul sovietic. În timpul lui URSS ajunsese cea mai mare putere militară a lumii. În 1980, președintele american Reagan a lansat programul de înarmare a SUA, pentru a echilibra forța URSS.
Bolșevicii noștri, începând cu Ana Pauker și Gheorghiu-Dej, organizau în București parade identice cu cele de la Moscova, stând și ei gravi în tribuna oficială. La Suceava, tribuna s-a mutat după 1965 în fața Casei de Cultură. Meșteri dulgheri și fierari lucrau zile întregi la montarea unei schelării. Oricum, în 1966, tânărul secretar general al PCR de atunci, N. Ceaușescu, când a vizitat Suceava, a stat în fața viitoarei Case de Cultură, ce a fost ulterior construită. Casa de Cultură a Sindicatelor s-a dat în folosință în 1970, an în care s-a desființat vechea Casă de Cultură a orașului, situată într-un local vizavi de Muzeul de Științe Naturale. Primul director al noii Case, o bijuterie arhitectonică în interior, a fost regretatul prof. Ioan Ignat. Sala mare, cu lambriurile de lemn, înclinate, nu are totuși o acustică prea bună. Multe orchestre simfonice s-au plâns de asta. Sigur că la concerte simfonice Suceava nu avea public amator de muzică clasică. Cu greu se aduna un sfert de sală.
Mi-amintesc că regretatul maestru Ion Voicu, violonist celebru, prieten cu Oistrah și Menuhin, artist al poporului, a venit cel puțin o dată la Suceava. Conaționalii săi de la orchestra Ansamblului „Ciprian Porumbescu” au făcut un culoar viu, închinându-se la trecerea lui și rostind în cor: „Să trăiți, maestre!”. Marele violonist s-a simțit mai mult stânjenit, dar totuși sala era aproape plină. Era cel mai bun interpret la vioară al „Baladei” lui Ciprian Porumbescu. Teatrele bucureștene au venit toate în turneu. Totdeauna sala era arhiplină.