Printre multele paradoxuri ale comunismului era și acela că partidul, conducând totul, conform constituției, conducea și cultele religioase. Aici intrau toate credințele creștine, neoprotestante, protestante, islamice, budiste, dacă era cazul etc. Cu ortodocșii noștri problema era clară. Preoții erau aproape asimilați cu activiștii de partid cu misiuni speciale. Propaganda ateist-științifică condamna misticismul, poveștile biblice, dar mai ales promova valorile științifice. Popa avea treaba lui. Bisericile funcționau, preoții țineau slujbele și obiceiurile după datini, morții erau plimbați pe străzile Sucevei spre cimitir chiar și prin fața sediului partidului, care se făcea că nu vede nimic. „Toți murim până la urmă, dumnezeii…”, ofta câte un activist venit de la bufet. Cultele religioase erau conduse de un tovarăș cu dublă subordonare, de partid și de stat. Erau mai multe instituții în epocă cu asemenea statut. Consiliul Culturii și Educației Socialiste, spre exemplu, era organism de partid și de stat. Cultele neoprotestante, sau generic pocăiții, aveau de fapt o triplă subordonare: de stat, consiliul popular județean, de partid, comitetul județean, dar de ele se mai ocupa cu asiduitate securitatea, cea care slujea poporul și numai poporul, adică patria noastră cea iubită. Eram tânăr când am abordat și eu într-un manuscris problema satelor și a foștilor chiaburi, dar în stil kafkian, adică absurd. L-am publicat după 1990, nimeni nu l-a citit până la un fost securist dintr-un oraș din județ, care a rămas surprins de text, mai ales că era datat 1968. „Dacă știam noi…”, ar fi zis el, dar n-au știut. Pocăiții deranjau statul nostru socialist pentru că voiau mulți să meargă în Occident sau în America, cea plină de secte neoprotestante. Știu că de pocăiți se ocupa un colonel D., plecat de mult în iadul celor pe care-i coordona. Pocăiții care însă își vedeau de treabă în iubita noastră patrie aveau un loc de muncă asigurat la fostul IGO, condus, se spunea, de un prieten al tovarășului Emil Bobu însuși, și el, se pare, neoprotestant, Doamne ferește! În fond, Constituția asigura libertatea religioasă și dreptul fiecărui om al muncii de a crede sau de a nu crede.
Astăzi, ateii au dispărut subit. Românii au devenit toți credincioși pioși și temători de Dumnezeu. Lucian Blaga, amintind odată de înjurăturile religioase ale țăranului român, spunea că acesta e mai mult păgân decât creștin. Țăranul român se scula și se culca cu înjurătura în gură. Cruce, dumnezeul, biserica… Cum vara, în copilăria mea, umbla desculț, uneori îl călca pe picior vaca, calul, sau chiar o oaie sau porcul. Crucile și dumnezeii curgeau minute în șir. Dar și de bucurie sau satisfacție înjura țăranul român. Aici folosea crucea. Celelalte înjurături erau licențioase, având conotație sexuală, unele chiar, dacă le studiezi atent, pline de aluzii la perversiuni. Ne-ar trebui o carte despre înjurăturile românești, marii etnografi și folcloriști din trecut le-au ocolit. Suceava anilor 1950-1960 avea o distinctă civilizație urbană. Nu se auzeau expresii vulgare ca la țară. De fapt, la țară multe expresii mai grosiere nu erau vulgare, ele neavând sinonime, cu toate că la sate se vorbea o limbă frumoasă și colorată. După colectivizare țăranii au venit în oraș cu înjurăturile și expresiile lor vulgare, care acum se aud pe stradă spuse de copiii sau nepoții lor. Mama, când venea în oraș, la domni le pupa mâna, spre indignarea mea de atunci, copil fiind. Deci nu numai preotului sau boierului i se pupa mâna, în trecut, ci și domnilor de la oraș, dar și din sat. Țăranul avea o mare admirație pentru cei care „lucrau cu capul”. Noi suntem proști și de aceea am rămas la coada vacii, sau a plugului, explicau ei.
Foști procurori militari comuniști ies și acum la pensie, după legi speciale, având o pensie lunară de până la 100 milioane lei vechi. Multă, dacă nu toată lumea din România noastră a uitat cine au fost procurorii militari. Credeți că se ocupau de mici incidente din cadrul armatei? Soldați dezertori sau recruți care se sustrăgeau serviciului militar? Nu, nici vorbă, acestea erau de domeniul unui mic departament. Procurorii militari s-au ocupat după 1948 și chiar din 1945, de bandiți, nu de hoții haiduci gen Iancu Jianu sau Pintea Viteazul sau Coroi din Trușești-Botoșani, acești bandiți însemnând dușmanii regimului democrat popular. Ei trebuiau demascați și condamnați cu mânie proletară. Toate condamnările politice din perioada comunismului au fost făcute de tribunalele militare, care aparțineau de Ministerul Forțelor Armate, redenumit de Ceaușescu al Apărării Naționale. Trebuie reținut bine acest lucru, fiindcă toți cei care au făcut parte din acele tribunale ale terorii și morții au ieșit curați ca lacrima după 1989. Unii lucrează și astăzi, iar cei pensionați sunt priviți drept eroi ai neamului. Un tribunal militar l-a judecat și pe Ceaușescu. Ei bine, exact așa au funcționat tribunalele militare în timpul comunismului. E adevărat că judecătorii aveau grade până la colonel, iar procurorii la fel.
Ioan Pînzar
