Fluxul memoriei

Nu înțeleg de ce comuniștii noștri și nu numai ei au preluat niște instituții burgheze, cum ar fi parlamentul sau Marea Adunare Națională, Consiliul de Miniștri, devenit guvern, fiindcă lui Ceaușescu nu-i plăcea să aibă un președinte al Consiliului de Miniștri, cum au fost Chivu Stoica, chiar Gheorghiu-Dej și mulți ani Ion Gheorghe Maurer, apoi Ilie Verdeț și Manea Mănescu ș.a., ca prim-miniștri. Sigur că justiția a fost curățată total de elementele reacționare burgheze, la fel ca și parlamentul din 1946. Acolo erau mulți comuniști care au rămas. Stalin a păstrat până în 1941 comisari în loc de miniștri. Comisari cu rang mai mic au fost trimiși de generalissim în țările care trebuiau să construiască socialismul, bolșevic, evident. I s-a dat un nume euforic: democrație populară. Democrația era, în fond, o invenție a burgheziei, conform bătrânului Marx. Democrația populară n-a mai explicat-o nimeni. Nu putea fi nici democrație, nici populară, întrucât forța politică conducătoare era clasa muncitoare, în frunte cu detașamentul ei de avangardă, partidul comunist, care însemna o adunătură de activiști, peste care domneau primii secretari la județe și secretarul general. El era regele proletarilor. Ceea ce pare bizar și de neînțeles sunt sindicatele pe care le-au preluat de la burghezi. Odiosul regim burghezo-moșieresc a permis și legiferat organizarea sindicatelor, care să apere interesele profesionale ale proletarilor. Dar politrucii bolșevici, școliți la școala de partid Jdanov (fost comisar sovietic cu propaganda), îndeplinind, evident, indicațiile consilierilor sovietici, au făcut o jonglerie revoluționară: au transformat sindicatele în „cureaua de transmisie a partidului“, formulă abandonată ulterior. Cotizația, direct pe statul de plată Toți oamenii muncii, în afara țăranilor, erau membri de sindicat. Cotizația se reținea direct pe statul de plată. Cea de partid nu. Trebuia să meargă membrul de partid personal cu banii la secretarul BOB. La sindicat n-ar fi mers mulți cu banii, deși existau și aici activiști sindicali. În mari unități erau scoși din producție și plătiți cu banii sindicatelor. La județ trona tovarășul președinte Miron, înconjurat de câțiva vajnici activiști. Cu banii poporului au construit, e adevărat, case de odihnă, de cultură, cluburi muncitorești. Un număr de oameni ai muncii primeau bilete de concediu la mare sau munte, cu preț redus. Inclusiv mulți pensionari. Eu cred că nostalgicii comunismului se gândesc întâi la sindicate. Dacă nu le puteau apăra interesele proletarilor față de statul comunist, care era condus tot de proletari, fiind deci un nonsens, sindicatele au întreținut regește o armată de activiști, dar au și făcut ceva concret pentru popor. Pe când partidul ce-a făcut cu banii din cotizațiile celor 4,5 milioane de membri? A hrănit și el împărătește o armată de activiști, dar poporului nu i-a dat nimic. Ce rămânea mergea la gospodăria de partid, organizată pe principiul economiei de piață.
Nu știu ce jonglerie au făcut șefii sindicatului din Suceava, fiindcă au cumpărat o vilă în care au locuit profesorul Samoil Isopescu (proprietar) și profesorul Rudolf Gassauer (chiriaș). Am încercat și eu, în tinerețea mea, să caut un loc de muncă la sindicat. M-a primit tovarășul Țucaliuc (trecut demult în neființă), șef de serviciu cultural, care m-a întrebat simplu: știi să faci o brigadă artistică? N-am prea avut ce răspunde, așa că am ieșit spășit. Ulterior cu tovarășul Țucaliuc am fost coleg la comitetul de cultură. Locuia în Rădăuți. El mi-a explicat apoi că încadrarea într-un post la sindicat se făcea cu aprobarea partidului. Ei și uteciștii erau mâna dreaptă a partidului. La sindicat ajungeau unii președinți din întreprinderi care se remarcau politic, uteciști îmbătrâniți sau activiști de partid pedepsiți pentru ceva.