Fluxul memoriei

La țară, în copilăria mea, se vorbea despre anumiți bătrâni că i-a uitat moartea. Cea cu coasa nu ține o evidență prea riguroasă, se pare. Trebuie să recunosc că atunci, ca și acum, tinerii sau cei mai puțin tineri sunt duri cu cei bătrâni. „Nu mai crapă hodorogul acela?” Despre babe se puteau spune multe, ele aveau nouă vieți, ca pisicile. Ele sunt, în fond, stâlpii bisericilor, și Cel de Sus nu le uită ușor.
Bătrânii bolșevici hodorogi, ca să folosesc acest cuvânt atât de plastic, dar pleonastic, trăiesc bine în capitalismul nostru original, gen latino-american. Foștii prefecți burghezo-moșierești au înfundat pușcăriile comuniste după 1945. Nimeni nu i-a întrebat dacă au făcut ceva bun, totuși, în viața lor, așa cum n-a fost întrebat nici tovarășul Nicolae Ceaușescu. Oamenii crescuți și educați de partid, copiii care au purtat cravatele roșii de pionier l-au împușcat în stilul lui Carol al II-lea, care așa îi pedepsise pe asasinii lui Armand Călinescu. Lipsea doar ca cei doi Ceaușești să fie aduși în fața CC al PCR și cadavrele să le fie lăsate câteva zile în piață. Câteva zile au stat totuși pierdute și regăsite prin fel de fel de locuri dubioase. De ce nu au fost găsite niște babe să-i pregătească pentru înmormântare cu haine noi, conform tradiției ortodoxe? Cine a uitat că morții se spală, și tot femeile bătrâne fac asta? Sau, mă rog, cei de la morgă.
Activiștii potlogari mințeau de înghețau apele. Evident, pe superiori, inclusiv pe cel mai iubit fiu al poporului român, președintele Ceaușescu. Lui Emil Bobu să-i fi tăiat o mână și nu-l mințea pe secretarul general. Dar cei care-l mințeau, în fond minciuna era esența comunismului, aveau și ei argumentul lor. Tovarășului Nicolae Ceaușescu i se spunea ceea ce voia să audă. Adică i se raporta. Activiștii raportau, ei lucrau ca în armată, pe care majoritatea n-o făcuseră. Activiștii de partid potlogari încălcau des normele eticii și echității socialiste. Tovarășul prim-secretar Vasile Potop i-a urmat lui Emil Bobu. L-am ascultat odată la o ședință, el fiind venit în funcția de instructor al CC al PCR. Părea foarte serios. Numai că activiștii din acea perioadă vorbeau despre o aventură romantică ca-n filme a gravului prim-secretar. Poate că bârfeau. Mulți fiind potlogari, în probleme de morală socialistă nu prea mințeau totuși, când nu era vorba de ei. Ei încălcau normele morale, dar, fiind o castă închisă, totul era ținut secret. Tovarășul secretar Martaloglu, am aflat mai târziu, a fost prins încălcând normele moralei socialiste cu o reprezentantă a sexului opus chiar pe masa de lucru din sacrul birou de partid. Tovarășul Ene Țurcanu a raportat și s-au luat măsuri disciplinare. Evident, nu a fost trimis la munca de jos. Cele mai de jos munci din acea perioadă le prestau măturătorii de stradă și împingătorii de vagoane de la CFR. De ele râdeau țăranii, care încă aveau prin 1950 pământ, cai, oi, vaci etc. Folclorul orășenesc, fiindcă a existat și așa ceva, avea o poezioară, cam în genul „Cânticelor țigănești” de M. R. Paraschivescu, un poet comunist, cu un prim volum notabil: „Ecaterino,/ Ești fată bine,/ M-aș da la tine,/ Dar n-am palton./ Sictir, golane,/ Du-te la muncă,/ La împins vagoane/ Și ia-ți palton.” Împingătorii vagoanelor, în triajele gărilor, la manevre, erau ceferiști. O meserie nobilă, apreciată în mod deosebit de primul-secretar Gh. Gheorghiu-Dej. El fusese electrician la CFR Dej, dar oricum făcea parte din cea de-a doua armată a țării, cum erau considerați ceferiștii. În gară la Dărmănești trenul pornea și venea la oră fixă. Era un ceas mare pe perete și dușumele date cu motorină, un miros care mă fascina pe mine, copil de la coada vacii.
Multe ar trebui spuse despre activiștii de partid și locțiitorii lor de la comune. Locțiitorii erau și directori de cămine culturale. Munca mea de teren de zeci de ani mă ducea la ei, directorii de cămine și la bibliotecari. Eram în plină epocă de aur, cu agricultura colectivistă în floare. Se turnau chimicale cu tonele, se foloseau și îngrășăminte pe bază de azot și se obțineau unele recolte bune, chiar aici, în zona de deal din județul Suceava. CAP-urile din Dumbrăveni, Moara, Udești, Adâncata, cu teren agricol bun, obțineau efectiv recolte bune, în anii favorabili climatic. Dar statul socialist le lua totul la un preț de nimic. În ultimii ani ai epocii de aur partidul înființase grupări de CAP-uri, numite CUASC-uri. Nu mai pot decripta inițialele. Ele erau conduse în general de activiști și nu de ingineri agronomi, cum se întâmpla în multe CAP-uri comunale. Lui Ceaușescu, după cum ne amintim, Dumnezeu parcă îi luase mințile. Vorbea la TV despre recolte de grâu de 60000 kg la hectar. Poate că de vină erau bolile bătrâneții lui. Eu cred totuși că greșise pe hârtie, trebuia scris 6000 kg, ceea ce era posibil, în multe locuri.