Iarăși unele reflecții despre propaganda comunistă. Mulți nu înțeleg că au fost oameni care nu au luat-o în serios și că au rămas imuni genetic, aș zice, la ea. Mulți îmi reproșează că am fost comunist, de fapt membru de partid și că mă „defulez” într-un fel acum. Nu, nu spun mai multe acum decât în acei ani, îndeosebi ai tinereții, numai că acum o fac în scris, iar atunci oral. Sigur, mă dedublasem și eu și la serviciu sau în ședințe vorbeam despre marile cuceriri ale socialismului, în diverse materiale etc. Asta pentru existența zilnică. Nu mă laud cu asta. Meritam, împreună cu toți membrii de partid care n-au avut funcții de conducere, să fiu exclus după 1990 de la orice funcție de conducere în noul regim și chiar alte pedepse. Dar șefii cei mari trebuiau condamnați ca în 1947, iar Proclamația de la Timișoara trebuia extinsă la 30 de ani pentru întreaga familie a conducătorilor de partid și de stat de la toate nivelele, cum au făcut bolșevicii tot prin 1947. Noi avem un proverb plin de înțelepciune: „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. După 1990, dincolo de principiile morale și juridice invocate, au fost pedepsiți doar copiii lui Ceaușescu. Marx avea dreptate cu ideea conștiinței de clasă. Eu, fiu de țărani săraci, nu-i voi iubi niciodată pe bogați și nu voi uita că eu trăiam în mizerie prin 1960 la Botoșani, odraslele nomenclaturiștilor locuiau în huzur în vilele foștilor capitaliști, că au făcut studii chiar în străinătate, iar astăzi sunt șefi de partide sau miniștri. Povestea cu nerăspunderea copiilor pentru faptele părinților e adevărată și trebuie respectată, dar în sensul că aceste odrasle nu trebuiau persecutate sau duse la pușcărie, ca în 1947. Să-și fi văzut de ingineria, matematica sau filozofia lor marxistă. Mari demnități în stat trebuiau să le fie interzise.
Să mai spun ceva despre educația ateist-științifică. Aici era vorba de educație. De altfel, pe atunci erau diferite teorii privind tipurile de educație. Era teoria comunistă a culturii de masă, imensă balivernă, cea a educației permanente, adusă de prin occident de la comuniștii lor. O carte tradusă după 1970, „Șocul viitorului”, de Alvin Tofler, a produs multe discuții la noi. Nu mai știu câte predicții s-au adeverit. Dar o altă carte sau idee, „galaxia Marconi”, care înlocuia atunci în Occident „galaxia Gutenberg”, a previzionat dezvoltarea rapidă a informaticii, până la internet. Poveștile cu previziunile lui Nostradamus nu erau admise atunci. Pe bună dreptate. Ca și cele cu extratereștri și paranormal. Iarăși pe bună dreptate. Cu religia era altceva. S-a publicat o biblie hazlie, s-au publicat mii de cărți de popularizare științifică, dar activiștii bolșevici nu interziceau direct cuiva să nu creadă în preceptele religioase. Cel mai edificator exemplu este cel când erai primit în partid. Ți se puneau fel de fel de întrebări lozincarde, cea mai încuietoare fiind cea referitoare la ce te-a determinat să devii membru de partid, dar nimeni nu se referea la faptul dacă crezi sau nu în Dumnezeu. Pentru tovarășul Panaitiu problema era clară: la noi vin tovarăși atei, cum altfel? Dar în intimitate, când era vorba de țărani și muncitori o lua mai filozofic: „țăranul român mai merge și la biserică, ce să-i faci, să-l întrebi asta? Nu este politic. Dar tot țăranul nostru înjură de mama focului de toți sfinții. Îl putem lua din acest punct de vedere drept ateu. Să facem, tovarăși, educație materialist-științifică!” Cam asta era poziția propagandei de partid.
Oricum, activiștii nu aveau voie să meargă la biserică la slujbă, ci, duminică, doar la mesele bogate din trapezele mănăstirilor incluse în patrimoniul UNESCO. Cei habotnici nici nu se apropiau de biserici. Problema era cu preoții, care dacă primeau ordin de la partid să ajute munca politică, o făceau în felul lor, ținând însă liturghia după vechile canoane. Cu excepția mamei, care până aproape de moarte mi-a spus să cred în Dumnezeu, deși evitam să-i răspund la întrebarea directă, nimeni în viață nu mi-a sugerat să cred sau să nu cred în ceva.
Dar dacă tovarășul secretar Curechianu, într-un acces partinic, mă întreba dacă cred sau nu în Dumnezeu, la ședința de primire în partid? Evident că aș fi fost surprins, dar răspunsul nu ar fi fost mincinos. Îi spuneam sincer: nu. Și asta nu din cauza propagandei materialist-științifice pe care o făceam și eu. Aveam o genă specială în acest sens. Tovarășul Panaitiu ar fi spus: „Ia lăsați-mă cu genele, tovarăși, avem comuniști convinși, educați de partid, ce mama mă-sii. O să-mi spună că au și bețivii gene speciale. Ia să terminăm cu prostiile astea. Tovarășe Ciobanu, atenție la agitația vizuală!” Asta era marea pasiune, pe lângă artă, a secretarului județean de partid.
