Amintiri din comunism

Fluxul memoriei



Cei care au proslăvit în scris genialitatea tovarășului Ceaușescu stau toată ziua pe la TV-uri și se supără foc pe regretatul Virgil Ierunca, care făcea, împreună cu Monica Lovinescu, o mare emisiune literară la „Europa liberă”, în care erau puși la punct toți pupincuriștii scriitori de două parale. Personaje oribile atunci și acum, iar cei care vedeau într-un tâmpit un geniu se supără că au fost puși încă de demult într-o antologie a rușinii. A rușinii e puțin spus. Trebuiau adunați în 1990 într-o piață publică și scuipați trei zile de locuitorii Bucureștiului, care au trecut prin infernul epocii de aur. Unul a fost scuipat puțin atunci, dar credeți că s-a ascuns undeva să se căiască? Aș, a devenit parlamentar capitalist.
Nimeni nu a fost obligat să-l pupe undeva pe cel mai iubit fiu al poporului român. Am mai spus că Ceaușescu nici nu înțelegea nimic, nici nu-l impresionau toate adjectivele la superlativ din limba română. Surprinzător sau nu, eu am o părere dacă nu pozitivă, cel puțin neutră față de doamna Elena Ceaușescu, căreia toți slugarnicii din CEPEX îi pupau mâinile. Mă rog, un vechi obicei balcanic.
În tinerețea mea, pupatul mâinii unei femei era considerat obicei burghez. Copil fiind, eram îndemnat să pup mâna popii, a unor mătuși, dar și asta rar. Doamna Elena Ceaușescu știa că românii nu au ce mânca, că stau în frig și întuneric? Știa. Dar oare o interesa acest lucru? Nimeni nu ne spune, dintre cei apropiați, dacă discutau așa ceva. Doamna Elena Ceaușescu se îngrijea ca copiii ei să trăiască bine. Așa face fiecare mamă. În fond și ea asculta ceea ce hotăra marele conducător. Ea îl credea sincer un fel de supraom pe soțul ei, care a făcut tot ce se poate face pentru promovarea și fericirea ei. Poeții îi cântau ode, precum odinioară reginei Maria.
Dar pe regina Maria o durea în cot de traiul subuman al țăranului român la începutul secolului XX? Categoric nu. În anii de început ai comunismului biruitor nu aveai voie să spui în public „regina Maria” sau „regele Carol”. Dacă te auzeau organele care apărau poporul muncitor te trimiteau la pușcărie. „Mândră corabia, meșter cârmaciul”, spunea acel mâncător de ode ceaușiste.
Vechii politruci care construiesc capitalismul sunt precum sepiile. De fapt sunt precum crocodilii, rezistă la orice, și la comunism, și la capitalism. Mulți dintre vechii torționari bolșevici de prin anii 1950 încă mai trăiesc precum elefanții sau vechii patriarhi biblici. Biologic au fost selectați, conform legilor darwiniste, să desființeze fizic exploatatorii din vechiul regim burghezo-moșieresc. Au conștiința perfect curată, nu au pic de remușcări, convinși sută la sută că au servit poporul. Nu partidul, nu patria socialistă, nu membrii vechiului birou politic sau eminentul conducător Nicolae Ceaușescu cu CEPEX-ul lui, ci doar poporul român. Atât au iubit ei în viața lor de sacrificii: poporul român. Și Antonescu în van striga „puneți mitraliera pe ei!”, fiindcă l-a trimis pe tata în fața mitralierelor rusești. Ei, vechii dinozauri comuniști cominterniști au stat liniștiți în timpul criminalului război al lui Antonescu.
Așa se face istoria. De la cuceritorii romani, la popoarele migratoare, stăpânirile străine, epoca fanariotă, românii s-au trezit iubiți în sfârșit după 1945. Poporul muncitor a dansat sincer de bucurie la proclamarea republicii. Țăranii erau obișnuiți să fie duși la București de regele Carol al II-lea. Mulți au crezut că și comuniștii fac la fel. Dar ei le-au luat, mai rău ca fanarioții, peste 10 ani, pământul, animalele, totul. Colhozul rusesc, adică sovietic.
Poporul rus a suferit la fel ca celelalte popoare urgia comunismului. Poate mai mult. Și totuși, în 1950 se scanda la mitingurile din 1 Mai, 23 August și 7 Noiembrie: „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!” Stalin avea în 1950 exact 71 de ani. Din 1945 era generalissim, cel mai înalt grad militar din istorie, cel mai mare comandant de oști din toate timpurile, deși era o minciună tipic stalinistă. Stalin era în timpul războiului comandant-șef al armatei, în virtutea funcției de prim-ministru, sau de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului sau de secretar general al PCUS. Nu știu dacă în Constituția URSS din 1936 era prevăzut ceva special în acest sens. Era înființat Consiliul Apărării. Și Churchill, ca prim-ministru, era comandantul-șef al armatei. Regele nu avea nici o atribuție de conducere, spre deosebire de România, unde Antonescu, prin decretele sale, a lăsat totuși regelui comanda supremă a armatei, ceea ce a regretat după 23 august 1944. Ar fi spus chiar că trebuia să proclame republica în 5-6 septembrie 1940, când a abdicat Carol al II-lea.
Ioan Pînzar