Fluxul memoriei

Dar să revin la strada 6 Noiembrie, unde a locuit deci câțiva ani Ene Țurcanu, până după 1966, când încă negenialul și marele cârmaci, stejarul din Scornicești, Nicolae Ceaușescu, l-a luat la București. După câtva timp l-a pensionat, fiind considerat un bătrân bolșevic depășit de revoluțiile pe care le pregătea secretarul general al PCR. Ignoranța multor activiști bolșevici din anii 1950 a dus la păstrarea unor valori, a unor norme venite din capitalism. Dar existau și activiști semidocți imprevizibili.
Lângă fosta biserică evanghelică a germanilor de la ieșirea din Ițcani erau fosta casă germană (școală), sediu atunci al raionului de partid Suceava, iar tot alături era sediul Gostatului, un fel de fermă agricolă comunistă de stat, cu mult pământ și multe animale. Într-o zi acel activist căruia i-am uitat numele a mers la Gostat și le-a cerut ing. Alecu Fediuc și maistrului Temistocle Milici și viitorului meu socru Adolf Ast să pregătească un tractor cu un lanț lung și să caute oameni care să se suie pe biserică și să lege cu lanțul turla pentru a fi dărâmată. „E prea înaltă“ a spus activistul, cu înjurăturile ateiste de rigoare, „dați-o jos!“. Cei trei i-au explicat îndelung că operațiunea nu se poate face decât din stradă și pot fi accidente. Trebuia să vină și miliția. După alte salve de înjurături, activistul a abandonat această operațiune. Mai târziu a fost promovat la regiune. Biserica a fost preluată prin 1980 de ortodocși și funcționează și astăzi. Cam așa conduceau atunci bolșevicii construirea socialismului și distrugerea tuturor rămășițelor retrograde ale capitalismului.
De altfel, în acea perioadă a fost dărâmată și o sinagogă, iar una a fost transformată în atelier de vulcanizare până prin 1985. Evreii care mai erau prin Suceava n-au protestat. N-au protestat nici când a fost distrusă o clădire solidă, frumoasă, vizavi de biserica Sf. Dumitru, sediul comunității. Dar românii au protestat când a fost dărâmată acea bijuterie arhitectonică, Casa Națională, în 1971? Sigur că a pune problema protestului în acel timp e puțin exagerat. Îi mânca pușcăria pe toți protestatarii. Ferească Dumnezeu să protesteze cineva la deciziile activiștilor de partid. Deveneai automat dușman al poporului, criminal și bandit, lepădătură, agent al imperialismului american, ațâțător la război, coadă de topor precum Tito, trădător al cauzei proletariatului, tâmpit, nebun etc.
În 1950 încă nu se punea problema nebunilor. Toți erau perfect sănătoși, toți dușmanii poporului, buni pentru condamnare la muncă silnică. Partidul atunci nu admitea dușmani ai poporului nebuni. Nu mergea ca în Ilf și Petrov, să se interneze contabilul Berlaga la balamuc ca să poată striga „moarte bolșevicilor“. Dacă un nebun autentic de la Socola striga moarte comunismului era vindecat la canalul Dunăre-Marea Neagră. Mergea împreună cu doctorul care-l trata la nebuni. „Ce nebuni, tovarăși, le scoatem noi nebunia din cap la bandiți! La sfârâmat piatră!“ Prin acei ani, de altfel, puteau ajunge activiști nebuni autentici, dacă vorbeau încontinuu și aveau dosar de cadre bun. Nu se cereau analize medicale ca acum. Atunci tot poporul român era sănătos tun.