Fluxul memoriei

În acei ani, în Republica Populară Română mai erau multe circuri mici particulare, care aveau scrâncioburi cu lanțuri, zidul morții cu o motocicletă care mergea pe un ansamblu metalic rotund, evident demontabil. Erau și curiozități diverse, la care nu aveau voie copiii, borcane cu spirt cu fel de fel de monștri „mutanți“, femei cu barbă, îndoitori de metale, iluzioniști etc. Toți veneau în acea zi la Suceava și erau instalați în două locuri: în zona Policlinicii, care atunci nu exista, iar până la tribunal era un depozit de lemne de foc și în zona din fața blocului turn din centru. Sânzienele deci se sărbătoreau exact ca în perioada interbelică. Foștii exploatatori erau băgați ușor la pușcărie, dar unele obiceiuri și sărbători nu puteau fi desființate. Adică puteau, dar activiștii veneau și ei mulți din capitalism, erau crescuți în obiceiurile vechi. Cei care veniseră cu armata roșie le-ar fi desființat, dar nu erau inițiate de legionari. Atunci se practica vânătoarea de legionari. La istorie se vorbea despre legiunile romane, dar nu și despre legionari, adică membrii lor. Era cea mai curioasă culpă penală din istorie, aceea de a aminti de față cu cineva sau în public numele unui fost rege sau om politic burghez. Atât dacă spuneai: Ionel Brătianu, și te trezeai la pușcărie. Erau chiar atât de tâmpiți activiștii de partid și de stat de pe atunci? Erau. În fond, în acei ani, sau chiar mai înainte, tovarășul Ceaușescu fusese prim-secretar de regiune. Apoi partidul l-a trimis la Moscova, la Academia militară „Frunze“. Ce înțelegea el acolo? A învățat rusa? Peste ani îi suspecta pe toți cei care făcuseră studii militare la Moscova de a fi agenți K.G.B. La Suceava, eternul director Ion Cuciureanu, fie-i țărâna ușoară, și-a făcut și el studiile la Moscova, dar a fost scos din armată din acest motiv. Evident neîntemeiat. Așa putea fi suspectat și iubitul nostru președinte, personalitate proeminentă a lumii contemporane. Păcat este că Ceaușescu nu și-a scris memoriile. Unii răutăcioși vor spune că nu știa să scrie. Dar știa să scrie, chiar bine. Cartea de onoare de la mănăstirea Putna cred că mai păstrează textul lui, scris în 1966 și semnat împreună cu Emil Bodnaraș și Gheorghe Apostol. Eu am citit mai târziu, peste câțiva ani, acel text, scris cu stiloul, cu mâna și cu mintea lui și suna frumos și nu avea nici o greșeală gramaticală. Așa că eu cred că putea să scrie un jurnal, cel puțin. La memorii nu se gândea, fiindcă nu se gândea la moarte și la bătrânețe. Ar mai fi trebuit să spună unele minciuni, dar asta nu era nici o problemă. El credea că a fost genial de mic, după cum spuneau marii lui admiratori propagandiști. Îmi dau tot mai mult seama că majoritatea organelor de partid și de stat din epoca de aur, chiar dacă acum sunt capitaliști, au rămas îndoctrinați sută la sută cu ideologia bolșevică. Inclusiv toți scriitorii de atunci de la care au rămas opere de două parale, bune de aprins focul la țară iarna, căci vara țăranii au în general aragaze cu butelii. Și se mai plâng că trăiesc rău! Că țara noastră românească a fost furată în 19 ani la drumul mare. Dar noi avem hoții celebri din folclor: Pintea viteazul, Iancu Jianu, Coroi etc. „O țară tristă/ Plină de umor“, vorba lui George Bacovia, poet aproape de geniu. A scris el undeva: „Toți nervii mă dor/ Mai vino o dată măreț viitor“, și politrucii au spus că el aștepta comunismul. Bolnavii de nervi așteaptă în general moartea și nu comunismul.