Ce făcea Securitatea în acest timp? Aduna informații despre dușmanii poporului, îi ancheta cum știa ea, unii erau uciși pur și simplu, în anii 1950, dar aceste informații erau oferite procurorilor militari, care făceau anchetele oficiale și semnau toate actele. Recent m-am reîntâlnit cu 2 foști pușcăriași politici din Suceava: poeții Vasile Pînzariu și Dumitru Oniga, veteran al pușcăriilor comuniste și chiar antonesciene. La procesul din 1971 al lui Vasile Pînzariu și Teofil Dumbrăveanu am asistat. Am mai spus asta. Domnul Vasile Pînzariu și-a copiat dosarul de la CNSAS, cu destulă greutate. Ceea ce am aflat nou a fost că cineva din Suceava (M. M.) a făcut un fel de referat pe marginea poeziilor lui confiscate de Securitate.Paradoxal, dar e tocmai el cel care m-a dus la procesul din 1971. I-a cerut scuze lui Vasile Pînzariu. Dar asta mi-a confirmat o altă informație mai veche, căreia nu i-am dat atenție la timpul potrivit. Pentru jurnalul poetului Dumbrăveanu, fost legionar în tinerețe, care de fapt îl lăuda ce Ceaușescu pentru că s-a împotrivit invaziei Cehoslovaciei din 1968, comparându-l, e adevărat, cu un legionar patriot, un referat a fost făcut la Biblioteca Municipală de atunci. Nu știu de ce nu l-am întrebat pe Nicu Chircă despre asta. În discuțiile noastre nu erau subiecte tabu. Cred că mi-ar fi spus adevărul la o crâșmă.
Suceava a avut mai mulți procurori militari. Unul dintre ei a fost tovarășul Bobu. Nu știu la câte procese a participat, fiindcă a fost promovat repede într-un post mare la Suceava: președinte al Sfatului Popular Regional, cu sediul în Palatul Justiției.
Judecătorii și procurorii militari bolșevici, printre cei mai odioși torționari din comunism, își continuă, mulți, după cum am spus, munca și astăzi. Unii s-au făcut avocați. Cineva la TV, recent, a spus ceva despre rolul procurorilor militari în evenimentele din 1989. Dar toți tac, de parcă ar fi vorba de un alt tabu al presei noastre.
La Iași funcționa tribunalul militar pentru întreaga Moldovă. Dacă oamenii se temeau efectiv de securitate, în cazul în care spuneau sau făceau ceva împotriva poporului muncitor, nu același lucru se spune despre procurorii militari, inclusiv judecătorii, care purtau uniforma normală a armatei, cu însemnele justiției. Sigur că, în principiu, pe primul plan trebuie puși activiștii, sau o parte dintre ei, care conduceau aceste instituții, și care erau informați și aprobau. Dar partidul nu semna nimic. Conducerea științifică a societății se făcea prin viu grai. Nici un ordin nu se dădea în scris și nu se semna. Activiștii dădeau ordine în ședințe, care erau consemnate în procesele verbale ale întreprinderilor. Dar unde mai sunt arhivele dispărutelor mari fabrici și uzine ale epocii de aur? Așa că arhiva PCR nu are decât planuri de muncă, procese verbale ale ședințelor de partid și nu de producție, unde se dădeau ordinele, sau o parte din ele.
Rândurile mele, bazate exclusiv pe memorie, uneori cu o tușă de pamflet literar, dar sincer obiective, se adresează unor oameni din prezent, poate din viitor. Cine va răsfoi presa suceveană comunistă din 1948-1989, să zicem după 30 de ani, va găsi numai minciuni privind construirea comunismului în acest vechi oraș. Documentele strânse prin arhive vor fi tot pline de minciuni. Sigur că nu sută la sută. Planurile cincinale, întrecerea socialistă, Cântarea României sunt, evident, absurdități kafkiene, dar nu și oamenii care au învățat și au crezut sincer în comunism. Pe ei îi stimez și le cer scuze pentru cuvintele mele uneori dure, dar cred eu că drepte. Și eu am crescut în comunism și chiar am beneficiat de unele situații, care au privit îndeosebi existența mea profesională, mici și nesemnificative față de avantajele pe care le-aș fi avut dacă mă făceam activist UTC, PCR, milițian sau securist. Și puteam să fac oricare dintre aceste profesii, dar am refuzat permanent. Cineva, recent, mi-a spus că am fost un tâmpit. Trebuia să mă fac activist sau securist și să beneficiez și acum de avantajele pensiei. Am fost un tâmpit? Privind în timp, s-ar putea spune că da. Dar trebuia și un tâmpit în plus pe lângă tov. Postelnicu? El a fost un dobitoc. În subconștientul meu parcă suna ora scadenței unui regim evident absurd. Cine crede că admir capitalismul se înșeală. În virtutea legilor darwiniste, un copil care a trăit cu pământ pe jos, în frig și în privațiuni, care a umblat desculț până la 14-15 ani din martie până în noiembrie, are „conștiința de clasă“ a lui Marx impregnată genetic.
Ioan Pînzar
