Suceava anilor 1964-1968, într-o liberalizare subțire și trecătoare a comunismului. Partidul comunist a încercat o mică de tot reformă semicapitalistă în comerț, mai bine zis în cârciumi. Unele dintre ele au fost date unor așa-ziși „mandatari”. Aceștia închiriau de la stat unele localuri și se descurcau ca în capitalism, plătind un impozit anual. Dar Ceaușescu a considerat că mandatarii se îmbogățesc, ceea ce era în parte adevărat. Să-l evoc, însă, pe unul dintre mandatari, care avea un talent înnăscut de om al cârciumii. L-am cunoscut la braseria „Union” de la blocul turn din centru, proiectată, împreună cu cofetăria de la nivelul următor de celebrul arhitect Nicolae Porumbescu. Cele două localuri comunicau printr-o frumoasă scară în spirală. Braseria era tipic pariziană, aș zice. Un bar gen „botul calului” din lemn masiv, lăcuit, cu masa de deasupra din marmură și având scaune înalte pentru baruri. Rafturile erau pline de tot felul de băuturi spirtoase românești și străine. Nu se servea bere și vin, în afară de un sortiment de vermut preparat special, numit „Feroviar”, și băut cu paiul. Romul și coniacul se serveau cu felii de lămâie cu zahăr. Un magnetofon difuza muzică ușoară, în general italiană. Cel mai cunoscut cântăreț atunci era Remo Germani, cu o melodie de mare succes, care începea cu versul „La ragazza del mio cuore si”. Muzica era excepțională, alături de alte melodii, preluate puțin mai târziu și de Dan Spătaru, care parcă cânta cu mai mare har. Remo Germani a venit și la Suceava și a concertat în două seri la fostul Teatru de Vară. Barmanul celebru de la braserie era domnul Mărgineanu, un bărbat între două vârste, simpatic, cu părul grizonat, mereu cu zâmbetul pe buze. Avea mulți dinți de aur, care sclipeau când râdea, fiindcă-i cunoștea pe aproape toți clienții. Domnul Mărgineanu putea juca cu succes în barul lui Nick din filmul „Casablanca”, o capodoperă a cinematografiei americane. Prin 1968 domnul Mărgineanu a preluat ca mandatar o „bombă” din Burdujeni, transformând-o într-un local deosebit. Dar nu a durat mult și cârciuma a revenit din nou „bombă” pentru bețivii cronici. Domnul Mărgineanu, care a părăsit demult această lume, a fost în postul lui un om emblematic pentru Suceava acelor ani de înșelător liberalism. Braseria „Union” a fost și ea câțiva ani un simbol al civilizației orășenești, care va dispărea odată cu venirea țăranilor.
Aceștia au început să părăsească satele imediat după colectivizare. Nu mai veneau copii la școlile din oraș, ci tineri între 18 și 35 de ani, dar și mulți trecuți de 40 și 50 de ani. S-au făcut constructori, tinichigii, electricieni, fierari-betoniști etc. Țăranul român a avut și are o fantastică putere de supraviețuire. A trecut prin toate urgisirile istoriei, a făcut toate războaiele, i-a fost furată de statul comunist la colectivizare aproape toată averea lui, dar s-a răzbunat, cum am mai spus, construind socialismul, cu fabricile și uzinele lui, devenite astăzi supermagazine.
Comuniștii din fruntea statului, a județelor și a tuturor localităților au trecut la construirea blocurilor de locuințe din orașe (și în ultimii ani chiar și în unele sate, în perioada când Ceaușescu voia să le transforme și pe acestea în orașe, cum de altfel s-a întâmplat și în Occident), amenajând la parterul unora binecunoscutele „Alimentare” cu autoservire. Vă mai amintiți de ele? Pe strada Ana Ipătescu, în blocul de lângă clădirea „Dom Polski”, lângă Casa de Cultură (cu denumirea unuia dintre primii directori, Weber), în Areni și sus pe Mărășești, apoi la blocul-turn de lângă Tipografie, la magazinul „Bucovina”, pe „George Enescu” ș.a. Unele, cu interiorul modificat și modernizat, funcționează și astăzi. Între 1965-1975 erau în general bine aprovizionate, chiar cu unele produse din import. Apoi a venit perioada tristă și sumbră, accentuată după 1980, când rafturile dacă nu erau goale, aveau doar borcane cu fel de fel de murături și alte câteva produse. Făina, uleiul, zahărul erau raționalizate, cum s-a întâmplat după război, și asta doar cu pâinea, până prin 1960. Mai primeau aceste alimentare, rareori, și unt, lapte, brânză, dar cozile durau zi și noapte. A fost cea mai umilitoare perioadă pentru poporul român. Un om ultramărginit, având în subordine o armată de activiști de partid și de stat a vrut să plătească în avans circa 13 miliarde de dolari, pe care nu-i cerea nimeni în grabă. Ideea lui pur și simplu era dincolo de bine și de rău, aceea de a deveni un fel de bancă mondială. Polonia avea atunci circa 30-40 de miliarde de dolari datorie și după 1990 i-au fost iertate circa 15 miliarde. Fosta Iugoslavie avea peste 20 de miliarde de dolari datorie externă, și totul a rămas neplătit până acum, după războiul civil de după 1990. Bancherii străini și-au recuperat de mult banii din dobânzi. Până la urmă va plăti probabil Serbia, un stat bombardat cu cruzime de americani fără nici un motiv. Americanii n-au învățat nimic de la mujahedinii din Afganistan, pe care i-au înarmat și care luptau împotriva Armatei Roșii și apoi au pregătit atentatele din 11 septembrie 2001. Ei au vrut încă un stat musulman în Balcani, în provincia sârbească Kosovo.
