După invazia Tratatului de la Varșovia în Republica Socialistă Cehoslovacă, în august 1968, Nicolae Ceaușescu a înființat gărzile patriotice. În ideea că Armata Roșie și alte trupe frățești vor pătrunde în RSR pentru a-l înlocui din funcția înaltă de conducător al partidului comunist. Toți bărbații și femeile din fabrici mai ales, muncitorii, clasa muncitoare, dar și din instituții au primit uniforme militare și armament. La sate au primit și țăranii. Armamentul, celebrele pistoale-mitralieră Kalașnikov erau ținute în camere speciale la primării, mai precis la sediile comitetelor de partid.
Atunci se putea face o revoluție antisocialistă, dar la asta nu se gândeau românii. De-abia în asemenea situații venea Armata Roșie să-l scape de necazuri pe secretarul nostru general. Peste mai mulți ani au fost retrase toate armele de la sediile comitetelor comunale de partid. La orașe și județ probabil că au rămas încă un timp.
În dimineața zilei de 22 decembrie 1989 o parte din gărzile patriotice, activiști de partid și alți conducători de întreprinderi au primit pistolete Carpați sau chiar pistoale mitralieră AK47. Comandamentul județean al gărzilor patriotice, cu ofițeri ai Ministerului Apărării de atunci se găsea la parterul comitetului județean de partid. Pe o parte a holului erau ofițerii, pe alta activiștii. Prin 1970 conducerea partidului, în frunte cu secretarul său general, a elaborat noua doctrină militară de apărare a țării: războiul întregului popor. Modelul era luat din experiența trupelor de partizani sovietici din al doilea război mondial. Tinerii între 16-18 ani au primit uniformă și făceau un fel de pregătire preliminară. Eu, fiind singurul ofițer de rezervă la instituția unde lucram, ar fi trebuit să merg să primesc un pistol de la gărzile patriotice. Dar n-am ajuns, fiindcă pe la ora 12 au apărut la TV Caramitru și Mircea Dinescu.
Cine vrea să-și mai amintească de parăzile militare de la 23 august, unde plutoane de femei și bărbați în uniformă defilau în fața tribunei unde erau prezenți iubiții noștri prim-secretari, secretari și alți conducători de instituții, secretari BOB etc.?
Dar a dispărut clasa muncitoare din Suceava în noua epocă comunisto-capitalistă. Avem economie de piață, avem capitaliști, avem de toate. Gărzile patriotice au dispărut, armele au ajuns la armată, care armată obligatorie a dispărut și ea. Armata comunistă a construit Transfăgărășanul, o parte din Canalul Dunăre-Marea Neagră, părți bune din metroul bucureștean și Casa Poporului. Ca să nu mai spun de agricultură. Alături de elevi și studenți era principala forță de muncă în IAS-uri și CAP-uri. Cu ofițerii ei, proveniți din muncitori semianalfabeți, armata de prin 1950-1960 era tot ca pe timpul lui Moș Teacă al lui Anton Bacalbașa. Sistemul Moș Teacă a rămas până în 1989.
Totuși, din armata comunistă, cu toate necazurile ei materiale de după 1980, îndeosebi, dispăruse definitiv bătaia, încă din 1945. Am doi unchi la țară care au făcut armata sub Carol al II-lea și războiul condus dezastruos de generalul și apoi mareșalul Ion Antonescu, care-mi povesteau de bătaia uzuală a soldaților de către subofițeri și ofițeri. Bătaia era o măsură disciplinară, dar nu știu dacă era înscrisă și în regulamente. Nu cred. Armata începuse după 1945 cu 3 și apoi 2 ani, iar la marină o durată chiar și mai mare. Prin 1960 grănicerii (unde eram să ajung și eu) și marinarii făceau 3 ani încheiați, chiar cu câteva luni în plus.
Ceaușescu, conform doctrinei războiului întregului popor, a redus serviciul militar obligatoriu până la 1 an și 4 luni prin 1980. Doar ofițerii în rezervă făceau 6 luni, apoi 9 luni după reușita la o facultate. Erau luați tinerii la 18 ani. Prea devreme. Tradiția veche era la 20-21 de ani. Dar nu toți făceau serviciul militar cu arma în dotare, iar în gardă cu 60 de cartușe pentru AK47. Fii ai unor foști burghezi exploatatori, chiaburi, cei care aveau părinți cu origine sau purtare nesănătoasă pentru comunism, tinerii ai căror părinți erau membri ai unor culte religioase, toți nu primeau nici o armă. Doar uniforma și la muncă, pe șantiere, în fabrici și uzine, pe ogoare etc. Partidul nu avea încredere în ei. Erau scutiți de armată unii tineri întreținători de familie, sau pe motive medicale. Unii erau apți necombatanți, iar alții inapți medical. Înălțimea nu mai conta. Conta un timp platfusul la un picior. După împlinirea vârstei de 50 de ani mi s-au luat și mie unele atribuții de sublocotenent în rezervă, secrete militare, astăzi evident desuete.
Ioan Pînzar
