Dacă eram eu în cauză aș fi povestit totul cu lux de amănunte. Ceea ce spuneam verbal unor oameni, atunci, astăzi n-aș mai face-o. Vorbele mergeau însă în vânt, uneori. Era binecunoscuta frică a oamenilor de a se antrena în discuții contra comunismului cu cineva care putea fi „trăgător de limbă”, adică provocator sau informator al securității. Datorită acestui mecanism psihologic se putea vorbi multe în prezența unor oameni. Doar dacă printre ei nu era un copoi securist, care să te „miroasă” repede și să vadă că de fapt nu ești de-al lor. În cârciumi se vorbeau multe contra regimului, dar era în general avantajul memoriei pierdute a bețivilor de a doua zi. Nimeni nu voia să-și amintească de seara precedentă. Se gândea mai degrabă la seara următoare, care în „Cântarea României” începea de dimineață. La bufetul partidului se spuneau seara bancuri politice și chiar se vorbeau mai multe. Dar acolo, în general, era câte unul care informa autoritățile a doua zi. Securiștii responsabili cu probleme culturale aflau și uneori îi anchetau pe cei în cauză. „Secoritatea”, cum îi spunea Ceaușescu, nu s-a implicat în împușcarea lui. Nici în prinderea și deținerea lui. Sarcina și-au luat-o unii generali ai armatei și îndeosebi parașutiștii.
A murit recent Monica Lovinescu, un stâlp al anticomunismului de la „Europa liberă”. Am ascultat-o peste 25 de ani, aproape seară de seară, mai ales că se ocupa de literatură. Bolșevicii proletcultiști, care acum unii sunt în Parlamentul României capitaliste, au urât-o de moarte. În primul rând fiindcă îi trata ca pe niște nulități, fără nici un pic de talent, și asta i-a durut cel mai mult. Scriitorii de talent vânduți bolșevicilor, vorba contabilului Berlaga din Ilf și Petrov, o vizitau când mergeau în Franța. Sigur că Securitatea știa că merg la ea și toți mergeau cu aprobarea distinsei sau sinistrei instituții.
Prin anii 1960-1970 mulți cominterniștii bolșevici care au venit cu tancurile sovietice au plecat din țară. Atunci nu aveai voie să-i spui țiganului țigan, spre exemplu, fiindcă erai acuzat de ură de rasă. Țiganii nu se prea supărau, e adevărat. De fapt ei făceau parte din celelalte naționalități, pe care Ceaușescu le înlătura cu mâna dreaptă în celebrele lui discursuri. Cominternistul bolșevic Silviu Brucan a condamnat cu vehemență securitatea în 1990 și pe bună dreptate. Mai ales pe șeful ei din ultimii ani ai epocii de aur, Iulian Vlad. Dar el a uitat să-i critice pe colegii lui, Pantiușa, Nicolschi și alții care au venit și ei cu tancurile sovietice și care au făcut marea teroare din anii 1950. De ce oare? Nimeni nu l-a întrebat la TV. Mă rog… Un fost torționar bolșevic vorbea foarte frumos la TV recent de ce este el ateu. Mie ateii îmi plac, începând cu Spinoza, Voltaire ș.a. Dar respectivul torționar nu știu dacă a spus doar două vorbe, acum, la bătrânețe: „am greșit”. Ferească Dumnezeu, nici unul nu recunoaște că a greșit. Toți au slujit patria și poporul. Nu pe generalissimul Stalin și pe tovarășii Ana Pauker și Gheorghiu-Dej. L-au slujit mulți și pe Ceaușescu, chiar dacă pușcăriile politice se goliseră în 1964. Dar și sub conducerea înțeleaptă a lui Nicolae Ceaușescu au mai ajuns pușcăriași politici, e drept că la comun cu ceilalți infractori. Până i-a venit fostului comandant suprem ideea că socialismul e atât de bine construit în România, încât doar un nebun poate să nege acest lucru. Și au apărut apoi mulți nebuni… Era să mă număr și eu printre ei, în acea toamnă a anului 1967, când n-am mai trimis scrisoarea secretarului general al PCR.
La 26 de ani poți umbla și cu haine rupte. Ceea ce nu era totuși cazul atunci. Deși săraci, tinerii țineau mult la hainele elegante. Nu se purtau pantofii cu talpă de cauciuc, pantalonii de pânză care semănau cu salopetele, ci doar costume din lână, evident, până a ajuns Occidentul cu hainele de tergal și baloanele „fâș-fâș”. Și cămășile de nailon roșu. Vara, pe căldură, mergeau, dar iarna te înghețau. Eu mi-am luat una din București, de pe Lipscani, într-o vacanță numită „reciclare”. Atunci am făcut cunoștință cu aproape tot Bucureștiul, străbătându-l pe jos săptămâni întregi. Totuși la un curs ne-am întâlnit cu un poet muncitor bolșevic, pe nume Ion Bănuță. Era chiar muncitor, fără alte studii, și conducea cea mai importantă editură: ESPLA, adică Editura de Stat pentru Literatură și Artă. Ion Bănuță era puțin ebrietat și avea o cămașă roșie de nailon, mustață neagră și chelie. Semăna cu N. D. Cocea. Prin anii 1950-1960 activiștii se mândreau cu cele 4 clase primare și cu faptul că erau muncitori „la bază”. Școala de partid „Jdanov” nu era încă Academia „Ștefan Gheorghiu”. Dar pe la începutul anilor 1960 se făcuse pentru activiști facultatea muncitorească, pe care a absolvit-o și viitorul savant de renume mondial Elena Ceaușescu. Nimeni nu spunea unde funcționa facultatea muncitorească de 3 ani. Diplomele erau validate de ministerul învățământului și se acordau titlurile de inginer.
