Fluxul memoriei

Politrucii literari se înmulțeau ca ciupercile. Unii au scris și publicat între 30-50 de romane realist-socialiste sau postrealist-socialiste din epoca de aur. Era și un romancier provenit dintr-un muncitor, Nicolae Țic, care are rafturi pline de cărți în biblioteci. Și eu am ezitat în problema maculaturii care umple încă rafturile bibliotecilor publice. O regulă de bază a acestor instituții este să se păstreze cel puțin un exemplar, indiferent de conținutul și valoarea lui. Cele de lectură curentă, nefiind cerute acum, pot și trebuie casate. Și Platon Pardău, bucovineanul nostru, plin de romane, trebuie eliminat din biblioteci. Să nu se creadă că în perioada interbelică Suceava a avut mari scriitori, sau chiar mici scriitori. Nu a avut decât diletanți, pe care nici nu-i mai găsești decât cu greu la fondurile vechi.
Mihai Beniuc a scris peste 50 de volume de poezii, una mai bolșevică ca alta. Totuși atât volumele de până în 1945, cât și unele versuri chiar de prin 1950, proletcultiste, se rețin. În fond se putea scrie și o capodoperă proletcultistă. N-a reușit nici maestrul Sadoveanu. Gorki a scris un roman bun, Mama, „mama” realismului socialist.
Mitul lui Nicolae Labiș a fost cultivat ani de-a rândul. Dacă nu-l preluau politrucii de la început, poate că nici nu avea loc tragicul sfârșit. Ținut la o școală de literatură ultra-proletcultistă, tânărul a fost evident intoxicat cu balivernele comuniste. La vârsta aceea, în acele condiții, era aproape inevitabil. Fără favorurile materiale ale propagandei literare, undeva student la Universitatea din Iași, din Labiș poate ieșea un poet talentat, dacă reușea să nu publice balivernele, ci pe cele adevărate. După 1960, contextul se schimbase. Îi trebuiau și lui încă 10 ani măcar pentru a se putea măsura cu Nichita Stănescu. În Botoșani era un poet elev la Liceul Laurian, Ion Crânguleanu, care a plecat la București și a scris volum după volum. Totul maculatură. Trebuie s-o spun cu regret că nimic n-a rămas, nici un rând, din teatrul lui Andi Andrieș, pe care l-am cunoscut și stimat. Tatăl lui, Nicolae Andrieș, mi-a fost profesor la Laurian. Interesant este că prin 1955 era criză de poeți. Toți marii poeți interbelici erau fie la pușcărie, fie interziși. Era nevoie de tineri care să cânte partidul și socialismul. Și au apărut în fiecare oraș, pe lângă ziarele locale, precum și în centrele universitare cu reviste literare. Academia Română de azi i-a și catalogat pe toți într-un dicționar. Nimic practic nu a rămas în domeniul literaturii la Iași, Timișoara, chiar Cluj etc. Cine? Tiberiu Utan, Corneliu Sturzu, Alexandru Andrițoiu și sute și chiar mii de alte nonvalori literare? Dar chiar în București, ce a mai rămas, în afară de Nichita Stănescu, pe care, singurul, l-am citit de bunăvoie la apariția fiecărui volum? Nu mă gândeam că avea un destin viitor excepțional. Ion Horea, Ilie Constantin, Horia Bădescu, Cezar Baltag, Dan Laurențiu și zeci de alții au fost oare poeți? Cine i-ar citi astăzi? Eu nu. Și ei erau considerați cei mai talentați atunci. Le citeam cronicile literare în reviste. Acum, la bătrânețe, nu-l mai pot citi nici pe Eminescu, pentru că încă îl am în memorie, dar vreau să-l citesc pe Esenin. Am o adâncă admirație pentru genialitatea acestui tânăr bețiv, care a avut curajul să se sinucidă foarte repede, dureros de repede.
Între 1964-1968 ziarul „Zori noi” tipărise câteva suplimente literare intitulate „Suceava”, cu poezii despre partid, dar și cu alte materiale interesante, mai ales ilustrațiile lui Vigh Istvan și ale altora. Unul avea relatată pe larg vizita lui Ceaușescu din 1966, când a scris cu mâna lui în cartea de onoare de la Putna. În acea perioadă publica și poetul Teofil Dumbrăveanu, băgat la pușcărie în 1971. Sincer să fiu, e de remarcat idealul lui din tinerețe, evident greșit, și faptul că a crezut o viață în el. A crezut adică în Corneliu Zelea Codreanu, român cu mamă germană și tată probabil polonez. Și-a început cariera politică printr-o crimă și a plătit pentru ea în 1938. Totul se pare că se plătește. Carisma lui n-a fost egalată de nimeni. Naționalismul așa-zișilor legionari era și xenofob. Și asta, de fapt, nu li s-a iertat. Securitatea de atunci lupta cu ei prin munți, deși împotriva comunismului a fost aproape un întreg popor. Țăranii din Costâna urau comunismul, în acei cumpliți ani. O știu clar, am văzut și auzit, am trăit acei ani de teroare nu pentru copii, ci pentru oamenii maturi sau tineri.