Ceaușescu credea, în stilul lui de îndoctrinat bolșevic din tinerețe, că socialismul este superior capitalismului și nu se poate întoarce roata progresului istoriei. Chiar dacă vedea civilizația capitalistă occidentală cu ochii lui în atâtea vizite oficiale, el tot nu înțelegea că în România comunismul avea un singur garant – Armata Roșie.
Și tocmai în noiembrie 1989 a venit din nou tovarășul Nicolae Ceaușescu la Suceava. După ultimul congres al partidului, al XIV-lea. A fost reales înainte de congres de fiecare organizație de bază PCR. În toamna lui 1989 secretarul general comasase și mărise numeric organizațiile de bază PCR. Și chiar păreau de bază, după denumirea lor. Nu-mi amintesc ce am votat, ce fel de material, sau pur și simplu s-a votat o telegramă din care ne exprimam imensa mândrie patriotică, înalta conștiință revoluționară prin care anunțam viitorul congres că îl realegem în înalta funcție de secretar general pe cel mai iubit fiu al poporului român. Cred că această frază exprima totul, dar ea continua: genial conducător al partidului și statului, ctitor al României socialiste, personalitate proeminentă a mișcării comuniste internaționale etc. Da, am votat în picioare, prin ridicarea mâinii. Aveam deja un nou secretar BOB, vicepreședinte la cultura și educația socialistă a județului. Se făcea și la nivelul secretarilor BOB „rotirea cadrelor“, o altă expresie inedită din ultimii ani ai marelui cârmaci. Și Suceava avea un nou prim-secretar la ultima venire a tovarășului Ceaușescu. Celălalt, urât și temut de toți activiștii, a fost luat la București. Cred că tovarășul Bobu a tras puțin sforile în acest sens, în favoarea activiștilor suceveni. După revoluție, cineva l-a găsit pe tovarășul ex-prim-secretar Stoica într-o organizație a PNȚCD București. Curat țărănist!
Mulți au dat vina pe tovarășa Elena Ceaușescu pentru politica de rotire a cadrelor. Dar ideea era a lui. Ceva, ceva presimțea în subconștient sau în inconștient părintele patriei noastre socialiste. Înainte de congresul al XIV-lea trecerea prin fața comitetului județean de partid a fost interzisă. Era ceva inedit în Suceava, din toată istoria ei. Chiar și în anii de început ai comunismului nu s-a întâmplat așa ceva. Chiar și după mica rebeliune legionară din Suceava nu s-au luat măsuri de interzicere a circulației. Generalul Antonescu a pus mitraliera pe legionari, așa cum nu a îndrăznit să o pună pe bolșevicii ilegaliști. La câteva luni după 22 decembrie 1989 fostul prim-secretar Stoica a venit cu un mare camion și și-a luat mobila și alte lucruri. Vila în care locuise nu avea oare tot interiorul cu obiecte ale gospodăriei de partid? Dar ce s-a întâmplat cu averea gospodăriei de partid din Suceava? Tovarășul Horodnic ce zice? Acolo au intrat și cotizațiile noastre, ale membrilor de partid. Dar ce nu avea gospodăria de partid? Fabrici, uzine, hoteluri, mult pământ, livezi, eleștee cu pește.
Republica Socialistă România ar fi avut nevoie de un Robespierre și de un Comitet al Salvării Publice după 22 decembrie 1989. Atunci ar fi fost o adevărată revoluție. Ar fi fost providențiali și Marat, Saint Just, Danton, Mirabeau, pe care i-am admirat în toată viața mea. Teroarea iacobină mi-a înflăcărat adolescența și tinerețea. Ghilotinarea regilor a fost motiv de bucurie lăuntrică în tinerețe. De ce oare? se vor întreba unii. Răspunsul l-am mai dat și vine de la Marx: conștiința de clasă. Săracul îl urăște pe bogat, dar acolo era mai mult vorba de privilegii, care m-au deranjat toată viața. Și acum nu-mi plac privilegiile regești, aristocratice etc., oriunde ar fi ele. În fond și tovarășul Nicolae Ceaușescu, având buzduganul de președinte, se putea proclama rege. Ar fi fost în fond o premieră comunistă. Dar ce-ar fi zis KGB sau Armata Roșie? Sigur că l-ar fi făcut tâmpit, dar dacă continua epoca de aur l-ar fi lăsat. Conta să fie secretar general al partidului, care să rămână forța politică conducătoare. Președinte sau rege, se putea rezolva. Brejnev l-ar fi mustrat în întâlnirile de la Livadia, unde stătea vara. Dar Ceaușescu, chiar rege, ar fi fost un comunist desăvârșit. Nu se abătea cu o iotă de la învățătura marxist-leninistă, care în ultimii ani se transforma în învățătură ceaușistă. Problema era cu apelativul tovarăș, pe care în ultimii doi ani l-a impus definitiv prin lege, în perioada când simțea inconștient pericolul gorbaciovist. Ar fi fost regele Nicolae I, ca la ruși, dar nu suna bine. Ar fi mers pe regele Ceaușescu I. Dacă la primirea sceptrului-buzdugan în calitate de președinte a plâns, dacă își punea coroana de rege pe cap ca Napoleon ar fi plâns în hohote. Sceptrul i l-a înmânat Manea Mănescu. Coroana ar fi trebuit să i-o înmâneze tovarășa lui de viață. Era cel mai corect. Dar dacă și ea voia o coroană? Am avut și regine în fond. După împușcarea Elenei Ceaușescu, mulți au calomniat-o cu nerușinare. A fost o fată simplă, muncitoare. A fost cea mai serioasă și fidelă soție până la moarte. Noi am avut regine care la capitolul morală erau la nivelul prostituatelor, să mă scuze istoria și istoricii.
Ioan Pînzar
