Fluxul memoriei

Învățământul politico-ideologic de masă. Mulți activiști de toate felurile au fost propagandiști în acest domeniu. Cabinetul județean de partid deschidea toamna și apoi închidea vara următoare cursurile acestui proiect al formării omului nou. Toate regimurile totalitare au vrut să formeze un om nou. Inclusiv religiile. Reperele morale și profesionale ale acestui om nou, pe care l-ar putea face acum geneticienii, dacă ar fi lăsați, erau cele ale perfecțiunii. Înaltă conștiință politică și profesională, înaltă putere de asimilare a operelor tovarășului Nicolae Ceaușescu, înaltă probitate morală etc. La astea se mai adăuga o altă calitate majoră: comunistul de omenie. Nu prea era descris fizic, moral și psihic acest comunist de omenie. Bun, blând, cinstit, altruist, nebețiv, nefumător, neafemeiat etc. etc.
Unii activiști încălcau însă normele morale socialiste și chiar codul eticii și echității socialiste. „Mai greșim, tovarăși“, spunea uneori tovarășul secretar Panaitiu. „Partidul nu greșește“, preciza el. În fond, ca și în cazul preoților, trebuia să faci ce zice activistul și nu ce face el. Dar în privința membrilor simpli de partid intransigența era maximă. „Nu se poate, tovarăși, să tolerăm asemenea abateri“, răsuna răspicat glasul câte unui activist care conducea o ședință. Obligatoriu ei conduceau orice ședință. Partidul conduce. Clar, precis, militărește, ca să-l parafrazez pe scriitorul I. Ludo.
Materii de studiu la economie politică
Ce materii se studiau la învățământul politic? Evident, operele tovarășului Nicolae Ceaușescu, documentele plenarelor, conferințelor naționale și congreselor partidului, care însemnau tot operele tovarășului Nicolae Ceaușescu. Câtă hârtie s-a scris, câte eforturi se făceau pentru acest aspect al programului educației comuniste. Toate bune și frumoase, teoretic. Reale oarecum erau cursurile de învățământ politic din școli, instituții, chiar și din fabrici. Mai greu era cu țăranii. Ei veneau câțiva la deschidere.
În rest, țăranii nu prea aveau conștiință revoluționară. Furau în frunte cu președinții de colhoz. Furau cât se putea, înainte să vină statul cu mașinile lui și să fure totul. Plata, în toamnă, era ori simbolică, ori zero. Până la urmă toți erau oarecum mulțumiți. Se putea și mai rău, mai ales că toți se așteptau prin 1955 să vină colhozul cu mâncarea la cazan și femeile în comun. Nu știu cine adusese aceste vești din URSS, dar aceste discuții le-am auzit în copilăria mea. Puținii prizonieri de război care au revenit după 1950 nu știau nimic, nu au lucrat în colhozurile sovietice. Ei au fost repartizați la minele de metale neferoase din nordul Siberiei. Acolo era evident totul în comun. Și mâncarea, și dormitul, mai puțin femeile. Femeile prizoniere sau care erau strămutate au ajuns în Kazahstan, unde au desțelenit pământurile nelucrate de milenii.
Muncitorii trebuiau să facă învățământ politic Țăranii erau țărani, dar muncitorii, care erau clasa politică conducătoare în comunism trebuiau să facă învățământ politic, mai ales că mulți erau și membri de partid și plăteau cotizație lunară, la fel ca și la sindicat, unde lucrau celebrii activiști sindicali. Evident, mai mult prin crâșme, „pe teren“ cum ziceau ei. Cotizația era sfântă. Am mai spus. Dar și muncitorii uitau de învățământul politic.
În schimb, pentru membrii de partid din cultură, școli etc. programul era planificat de secretarii BOB, care stabileau și propagandiștii. Sarcină de partid, nu puteai refuza. Partidul dă ordin, partidul conduce, tovarăși! Mai treceau propagandiștii peste o lună, două, dar țineau o evidență clară, veneau brigăzile de control mixte, cu activiști de partid, sindicat, utece, pionieri, cultură, învățământ. De doctori nu se lua nimeni decât tot unii de-ai lor. Aveau și ei propagandiști exigenți. Nu mai spun de secretari de partid. Dar tot greul învățământului de partid era dus de cadrele didactice de la sate și orașe. Ei erau și propagandiști și cursanți. Și cum tovarășul Nicolae Ceaușescu ținea veșnic cuvântări, ele treceau în categoria operelor de studiat urgent și de aplicat în practică. Ideile mărețe, geniale, profunde etc. ale marelui cârmaci al României comuniste trebuiau traduse în viață. Nimeni nu prea spunea cum. Propagandiștii și cursanții repetau aceleași vechi lozinci banale, capodopere ale limbajului de lemn.
Dușmanii de clasă au inventat această expresie contrarevoluționară: „limbajul de lemn“. Să fi auzit tovarășul secretar Panaitiu ar fi reacționat vehement. Poate chiar ar fi și înjurat. Sigur că, în cerc restrâns, tovarășul Panaitiu mai înjura uneori, dar artistic, precum Arghezi, o spun fără malițiozitate. Pentru secretarul Ștefan Panaitiu păstrez o duioasă amintire. Numai pentru el. Dacă n-ar fi fost el, propaganda n-ar fi avut nici un farmec în județul Suceava. Dacă se poate spune așa ceva. Se poate!