Ceaușescu a stat la Moscova după 1950, în ultimii ani ai vieții lui Stalin. A făcut cursuri de propagandiști în cadrul armatei, probabil în limba rusă. Armata populară avea atunci o direcție politică superioară, al cărei șef a fost întâi Nicolae Ceaușescu și la sfârșit Ilie Ceaușescu. Ce trebuia să învețe un tânăr cu 4 clase primare făcute în copilărie? Lozincile de bază ale propagandei bolșevice, ale cărei temelii le-a pus Jdanov. În comunism și nu numai, oameni altfel bine școliți și inteligenți erau conduși de unii activiști imbecili de-a dreptul. Muzicianul și profesorul sucevean Andrei Lipovan avea trei grade de comparație la superlativul negativ: prost, tâmpit, cretin. În principiu eu am cunoscut toate categoriile. Profesorul Ion Siminiceanu, fost activist de stat și de partid, este unul dintre cei care ar trebui să-și scrie memoriile, dacă cumva n-a făcut-o. L-am criticat mult pentru distrugerea zonei vechi în 1980, dar am menționat că a rezolvat pârâul Cacaina și parcul dendrologic de sub cetate, că a sprijinit acel cor de cameră faimos din anii 1970, condus de dirijorul Ștefan Pintilie, coleg și bun prieten, dispărut demult, înainte de epoca de aur. Dar, prin 1975, l-am cunoscut la biblioteca publică pe un bătrân compozitor, Alexandru Zavulovici, dispărut demult, profesor și la școala de artă din Suceava. Semnele bătrâneții erau clare. A donat instituției unele lucrări proprii, dar majoritatea manuscriselor și biblioteca lui personală au fost donate mănăstirii Putna.
Nicolai Moscaliuc, de care m-a legat iarăși o lungă prietenie, păstra bagheta dirijorului, cu care dirijase în Cernăuți Corul mitropolitan. Dar să revin la secretarul general, pe care l-am mai analizat referitor la stagiul lui de la Moscova. Este clar că cominterniștii bolșevici veniți cu tancurile sovietice T34, erau agenți KGB, apoi au devenit agenți dubli și tripli. Despre absurda frică a lui Ceaușescu de KGB am mai vorbit. Fără ei și Armata Roșie ar fi rămas pur și simplu vagabond prin București, un fel de boschetar de astăzi. O altă lozincă a educației politice era munca în rândul maselor. Era titlul unui capitol din planurile de muncă făcută de toți propagandiștii de partid și de stat, activiști, funcționari, cadre didactice etc. Am mai amintit că de fapt planurile de muncă erau mai importante decât acea nebuloasă „muncă în rândul maselor”. De la om la om, mai mergea. Singura activitate care mergea erau ședințele. O sală plină de țărani sau muncitori, adunați cu arcanul, ascultau fel de fel de tâmpenii, din care nu înțelegeau nimic și, evident, nici nu-i interesa nimic. Casele de cultură, căminele culturale, cluburile, bibliotecile, trebuiau să aibă planuri de muncă cu mai multe capitole. La țară, învățătorii și profesorii făceau ceva muncă artistică cu elevii și unii tineri din sat. Dar și la orașe fabricile trebuiau să aibă formații artistice. Culmea absurdului, care se perpetuează penibil la televiziunile actuale cu manele folclorice românești. Penibile. Anul 1962 înseamnă, o spun de multă vreme, moartea definitivă a folclorului țărănesc. Ceea ce s-a mai putut păstra sau înregistra de unii cântăreți talentați e puțin.
Primul activist comunist de la Costâna din 1950 era Nicuță Butnar sau al lui Furchis. Provenea dintr-o familie de oameni gospodari. Nicuță al lui Furchis putea fi caracterizat cu un cuvânt extrem de plastic: potlogar. Era tipul potlogarului clasic. Cuvântul l-am descoperit pe la 11 ani, în volumul „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, de Gogol, geniu prim al literaturii ruse. Și acolo potlogarul era un primar. Sătenii i-au fost făcut și o poezie, din care rețin: „muieratic, potlogar/ și hapsân e moșul nostru.” Noi am avut mulți activiști, de toate mărimile, potlogari. Și în orașe, și la sate. Mulți și muieratici și potlogari. Am cunoscut destui dintre ei, dar fiind mulți plecați în iad, cred, nu le mai amintesc numele. Să-i judece Talpa Iadului, considerată în popor șeful iadului. Povestea cu dracii este, evident, folclor.
Activiștii potlogari nu credeau în comunism și în balivernele lui. Profitau cât puteau de avantajele meseriei lor. Suceava a avut și un prim-secretar potlogar, care o ținea doar într-o beție. Exact ca în Gogol. Activiști de partid și de stat potlogari mai trec pe străzile Sucevei contemporane. Mai trec și unii vechi bolșevici cominterniști care au multe pe conștiință. Își primesc în liniște pensia de zeci și zeci de milioane de lei vechi pentru marea contribuție la construirea socialismului sau la demascarea dușmanilor de clasă.
