Cultul șefilor comuniști practicat de către subalterni era moștenit de la bolșevicii sovietici. Dar servilismul și ploconeala în politica românească veneau încă din perioada fanariotă sau chiar de mai înainte. Interesant este că subalternii, mulți mai buni profesioniști decât șefii, atât cei de partid și de stat, cât și directorii de diferite feluri, nu îndrăzneau să vină cu o idee mai deosebită. Ideile noi trebuiau să aparțină numai șefilor. Cine ar fi mers la un prim-secretar cu o idee nouă? Ea trebuia să vină de la dânsul, și atunci subalternul căuta o soluție diplomatică: „după cum ați spus dumneavoastră la ultima plenară sau ședință, ar trebui să facem ceva în domeniul… Ați sugerat să acționăm… pentru rezolvarea problemelor de la…“ etc. Oricum și în orice situație, precum Ceaușescu, șefii aveau dreptate, erau cei mai deștepți și mai competenți. Doar i-a pus conducerea partidului, respectiv tovarășul Bobu sau tovarășa Ceaușescu, căreia doi ani după 1990 i s-a spus și „sinistra“. Eu nu cred că trebuie demonizată Elena Ceaușescu. Nu e mai vinovată decât Ștefan Andrei, Emil Bobu, Niculescu-Mizil, Manea Mănescu etc., cum încearcă unii dintre ei să ne convingă pe la TV. În mod normal trebuiau toți să facă cel puțin 15 ani de pușcărie. Prin 2005 ar fi fost grațiați, precum a făcut Gheorghiu-Dej în 1964. Dar în 1990 nu a fost o revoluție capitalistă, așa cum în 1944 nu a fost o revoluție comunistă sau socialistă, cum spunea onor propaganda de partid și savanții istorici comuniști. În Rusia Lenin și Troțki au făcut o mică lovitură de stat, în primă fază, apoi un război civil, câștigat de maestrul Leon Troțki, care s-a dovedit un strateg mai bun decât toți generalii țariști. Mao a introdus comunismul în China în urma unui lung război civil. În România au venit comisarii de la Moscova. Nu armata roșie a introdus direct comunismul. În Finlanda n-au fost comisari bolșevici autohtoni și, mai mult, armata finlandeză s-a oprit la granița pe care, chiar dacă Stalin n-a recunoscut-o, a lăsat totuși Finlanda neutră și capitalistă. Stalin a propus în 1948 să se reunifice Germania și să devină neutră și, evident, capitalistă, dar denazificată și demilitarizată. S-au opus occidentalii și Adenauer, viitorul cancelar al RFG. Acest lucru era prevăzut și de acordul de la Potsdam din 1945.
În anii 1950 propaganda sovietică și cea din țările de „democrație populară“ condamnau cu tărie încălcarea acordurilor de la Potsdam. Curios, dar era un adevăr. Stalin a fost pus în fața unui fapt împlinit când foștii lui aliați au format statul vest-german în 1949, introducând o nouă marcă germană. Acordurile de la Potsdam privind viitorul Germaniei erau spulberate. În 1952 conducătorii occidentali au încheiat un acord cu RFG care-i permiteau remilitarizarea, fără armament nuclear, aviație și marină proprii. Mulți politicieni și generali germani, cum am mai amintit, amenințau direct URSS că vor înapoi teritoriile date Poloniei și Prusia Orientală. Este acel revanșism vest-german care a făcut epocă între 1950 și 1960. De fapt abia în 1966 Willy Brandt a recunoscut frontiera Oder-Neisse. O istorie obiectivă a războiului rece nu s-a scris încă. Occidentalii sunt inițiatorii acestuia, Stalin fiind în defensivă. Era amenințat, până în 1950, cu arma nucleară americană. Americanii au înconjurat URSS cu baze și fel de fel de pacte militare. De-abia Hrușciov a speriat puțin America, apoi Brejnev a obținut o superioritate militară în domeniul rachetelor nucleare.
