Fluxul memoriei

(…) Eu am intuit încă de atunci această situație, am cunoscut-o parțial în slujba mea de teren de la sfatul popular raional Botoșani. De aceea am evitat definitiv un post de profesor la țară. Adevărul este că la 24 de ani eram mai deștept decât acum.
Unii guralivi erau ținuți o zi-două în beciul miliției și se alegeau cu o mamă de bătaie, precum vecinul meu Dumitru Butnar, care, beat fiind, a plâns la moartea lui Stalin chiar lângă primărie și sediul postului de miliție. A venit după o zi, vânăt tot la față și a tăcut o bucată de timp. Dar dacă el chiar plânsese sincer la moartea lui Stalin, precum profesoara mea, doamna Vătui?
***
Miliția populară a făcut multe în comunism. Infractorii de toate felurile, hoții și alți certați cu legea, erau bătuți sistematic la miliție, până mărturiseau ceea ce trebuiau să mărturisească și chiar mai multe. În epoca de aur aveau un mecanism automat pe post de boxer, care nu lăsa urme. Milițienii de aceea aveau și au și acum bastoane de cauciuc: să nu lase urme pe corpul infractorilor. În multe orașe erau folosiți boxeri sau bătăuși de profesie. Erau și printre milițieni exemplare dure, care băteau cu plăcere. Dar erau și oameni care se purtau frumos cu oricine.
Despre miliție cunosc multe amănunte din auzite. Nu am avut niciodată vreun diferend, nu am fost atenționat, nu mi-a spus nici un milițian nici un cuvânt, în afara unor discuții pe teren, ca să spun așa, în exercițiul funcțiunii. Nu am fost nici infractor, nici complice, nici martor, am fost deci omul nou, educat de partid pentru miliție, care a respectat legea și legalitatea socialistă.
Și totuși odată eram să ajung în fața procurorilor pe post de infractor. Cel care se pregătea să facă procesul verbal de sesizare a procuraturii era un revizor financiar, Baciu, fie-i țărâna ușoară, care la două delegații cu deplasări pe teren în două zile a găsit ora pusă de mine la plecare diferită de cea pusă de șoferul microbuzului muzeului cu care mă deplasam. Fals în acte publice, deși diurna era de 10 sau 15 lei de atunci pe zi. Eu eram tot pe teren în acea zi, dar m-a salvat directorul meu Nicu Chircă, fost procuror, care i-a explicat cu multă diplomație revizorului contabil că eu am lucrat un timp la ziar, unde nu se mai puneau mașinile sau orele în ordinul de deplasare și de aici probabil neatenția și chiar superficialitatea mea. Altfel, garanta el că eram un tânăr cinstit și serios. Activiștii, ziariștii erau pe crezuți pe cuvânt în chestiunea deplasărilor pe teren.
La uteceul județean fostul meu coleg Amăriucăi, secretar județean, s-a trezit la control cu două rânduri de diurne pe o aceeași lună. Controlul gospodăriei de partid nu-i ierta nici pe ei, așa că i-a luat banii. Dacă nimerea la revizorul de stat Baciu se trezea precis în fața procurorilor cu fals, uz de fals etc., și eventual cu pușcărie între 3 și 8 ani. Miliția economică căuta hoții sau delapidatorii din avutul obștesc.
Problema cu inventarierea avutului obștesc era interesantă în sensul că atât minusul, cât și plusul în gestiune erau infracțiuni penale. Minusul îl înțeleg, dar plusul? Care era filozofia plusului în gestiune? Legea spunea că cei care-și fac plus în gestiune o fac încălcând legea fără să se observe în acte, gestionarul pregătind plusul pentru valorificare personală. Ceea ce era adevărat.
Am fost și eu martor, la fostul URCM Suceava, al unei asemenea situații. Un depozit de stofe le primea din fabrică cu o mică cantitate în plus, care se numea cupon. La un val de 50 m stofă de lână sau tergal cuponul era de 1-2 m, care nu erau trecuți în acte. Dar gestionarul era obligat să adune acele cupoane și să le înregistreze. Un asemenea gestionar a pățit-o la un inventar. Cupoanele nu erau înregistrate, ci vândute cu plusuri, fără acte. S-a lăsat cu 1-2 ani de pușcărie și cu recuperarea valorii cupoanelor care parcă erau oferite cadou de fabrici gestionarilor. Aveau și ei legile lor. Stofa putea să fie udată și să intre la apă.
Oricum, legea în comunism era dură și era bine așa. Încă o bilă albă pentru comunism.