Fluxul memoriei

Partidul comunist conducea prin activiștii săi încadrați cu normă întreagă, cu carte de muncă, cu origine sănătoasă, plini de elan și devotament revoluționar față de cauza socialismului biruitor. Ca în orice instituție de stat sau unitate economică, exista în cadrul aparatului de partid o ierarhie. Nu știu cine a inventat formula „aparatul de partid“, sau „aparatul propriu“, al comitetelor județean (întâi regional), municipal, orășenesc și comunal de partid. Venea probabil de la rusescul „aparatcik“. Comitetele erau niște organizații formale, alcătuite din activiști șefi și secretari BOB din întreprinderi și instituții, directori etc. Ei participau la plenare județene și aprobau, în esență, măsurile propuse de șefi, adică fel de fel de baliverne fără nici o valoare sau finalitate practică. Aparatul propriu era cel care conducea, adică dădea fel de fel de ordine abracadabrante, de care nu mai ținea nimeni seamă. Activiștii de la propagandă făceau propagandă pe unde mergeau. În general făceau controale, în urma cărora se mânca păstrăv și se bea afinată, în principiu. Propaganda conducea cultura și arta, presa, învățământul de stat și sistemul de sănătate. Propaganda conducea și cultele religioase, printr-un activist care era plătit însă de stat. Activiștii de rând erau supuși șefului secției de propagandă și secretarului județean.
Eu mi-am concentrat atenția asupra tovarășului Panaitiu, care a fost emblematic pentru această funcție. Au fost și înaintea lui și ulterior și alții, dar nu treceau de nivelul unui activist obișnuit. Ștefan Panaitiu avea o personalitate distinctă. Un județ era condus de un prim secretar, care era în principiu un Ceaușescu local. Tovarășul Bobu se ocupa la București împreună cu tovarășa Ceaușescu de toate cadrele de partid din țară. Ei făceau rotația ordonată de Ceaușescu, care intervenea direct la nivel central. Penultimul prim-secretar, Stoica, cel mai dur dintre primii secretari din Suceava din toată perioada comunistă, a făcut unele mutări de cadre, pe altele pur și simplu le persecuta. Emil Bobu căuta fel de fel de soluții, aș zice diplomatice. Stoica, fiind pus de tovarășa Ceaușescu, nu avea de ce să caute astfel de soluții. Primvicepreședintele Ion Siminiceanu, criticat fără încetare de primul secretar și președintele consiliului popular județean a fost trimis ambasador la Havana, de unde s-a pensionat după 1990. A avut șansa istorică de a-l cunoaște personal pe Fidel Castro. Prof. Ion Siminiceanu este unul dintre ultimii din garda veche a regimului comunist din Suceava. În tinerețe a fost vicepreședinte al Consiliului Popular Regional, lucrând ani în șir cu președintele Emil Bobu și reușind să se înțeleagă cu acesta destul de bine până în 1990. Este singurul șef de partid și de stat care era tot timpul calm și chiar amabil. Era un mare amator de bancuri.
Lucram la ziarul local și am fost trimis să fac o relatare de la o ședință de producție la IUPS (care acum a dispărut). Unitatea a făcut mulți ani, între altele, căzi de baie din fontă, pe care le cumpărau polonezii de la magazinul care purta atunci numele șefului său: Lungu. Actualmente în acel spațiu se află magazinele „Leonardo“ și „Taylan“. Tovarășul prim-secretar al municipiului de atunci și președinte al consiliului popular, Ion Siminiceanu, la urmă a tras concluziile. Eu n-am stat până la sfârșit, nici n-am mers de la început. Dar un activist mai mic m-a reclamat la conducerea ziarului că nu trebuia să ies în timp ce Ion Siminiceanu vorbea. Mi s-a spus de cineva doar în treacăt, fără reproșuri. În orice caz, tovarășul de atunci Siminiceanu nu se supăra. Era singurul dintre șefii mai mari ai Sucevei care mă cunoștea cât de cât și care-mi răspundea la salut. Majoritatea activiștilor mai mici, când ajungeau șefi, nu te mai cunoșteau. Sigur că de regulă nici nu mergeau pe jos pe stradă. Dar Ion Siminiceanu, cât a fost președinte la municipiu, nu știu dacă se folosea încă cuvântul burghez „primar“, a acoperit pârâiașul Cacaina și a amenajat parcul de la Șipote. Era cât pe ce să se facă și șoseaua de centură din dreptul stației electrice de transformare de pe drumul spre Fălticeni, peste Cacaina și apa Sucevei, direct în Burdujeni, și de acolo șoseaua europeană o lua spre Ițcani iar celelalte spre Dorohoi și Botoșani. Dar nu s-a făcut, până la urmă. Ion Siminiceanu a ajuns apoi iar la consiliul popular județean, primvicepreședinte, până prin 1988, apoi ambasador în Cuba.