Educația socialistă trebuia să cultive patriotismul socialist. Până la naționalismul lui Ceaușescu nu se prea vorbea de patriotism. Bolșevicii cominterniști din 1950 vorbeau de internaționalismul proletar. „Proletari din toate țările, uniți-vă!“ Patriotismul era considerat o manevră a propagandei burgheze de a exploata clasa muncitoare și de a face războaie imperialiste.
Ceea ce era în parte adevărat. În Primul Război Mmondial, propaganda din imperiile austro-ungar, german, francez, rus, englez vorbea numai despre patriotism, trimițând în tranșeele războiului zeci de milioane de victime. Sigur că un popor cu aceeași limbă și cultură, cu istorie și obiceiuri, are o conștiință a identității lui naționale, are și patriotism. În fond, se repetă la altă scară experiența triburilor anterioară formării statelor. Un grup de oameni, asemeni altor viețuitoare, își delimitează un teritoriu, iar dacă poate și-l mărește, pentru a-și crea condiții de supraviețuire cât mai bune. Explicația vine de la Darwin și nu de la filozofi, istorici sau politicieni. Patriotismul socialist a început odată cu vestita Cântare a României.
Și acum tuturor lingăilor lui Ceaușescu, scriitorilor politruci bolșevici li se evidențiază, de unii, patriotismul. Care patriotism? Acela de a răbda de foame, frig, frică etc. în epoca de aur? Trădători erau cei care fugeau din țară și cei de la Europa liberă? Dar milioanele de români care au părăsit după 1990 România, mulți definitiv, nu sunt patrioți? Educația socialistă a prins uneori acolo unde nu te așteptai. De patriotismul socialist se ocupau propagandiștii de partid, în special cei instruiți la academia de două parale din București, unde era șef sinistrul Dumitru Popescu. Care era atunci și scriitor, romanul „Pumnul și palma“, mai bine zis maculatura prezentată sub acest titlu, fiind recenzat elogios de însuși Nicolae Manolescu în „România literară“. Era sarcină de partid, dar el nu era membru de partid. Putea să nu scrie acea cronică, dar a scris-o. Cum a scris și patriarhul dus acum în rai sau în iad telegrama de condamnare a huliganilor din Timișoara în „Scânteia“ din 22 decembrie 1999. A mai scris una și actorul Ion Besoiu, fiind apoi alungat de la conducerea cu delegație a Teatrului Bulandra. Astăzi apare la „Marii maeștri ai teatrului românesc“.
După cum apare Dinu Săraru mare scriitor. Bolșevici tipici, activiști până în măduva oaselor, aceste reptile comuniste, unele au făcut și mari afaceri bancare la, atenție, Banca Religiilor, furată și falimentată după legile comuniste. Aceștia sunt oamenii noi ai lui Ceaușescu? Aceștia! Punct. De fapt punct și virgulă. Cine ești tu, îmi vor spune vechi cunoscuți, să critici mari scriitori patrioți? Ce ai scris? Am scris și eu unele rânduri, dar nu le-am trimis la publicare până în 1989, pentru că ajungeam eventual într-un loc unde nu era bine. Am rămas cu ura de clasă contra marilor capitaliști din toată lumea. Ceaușescu poate sta liniștit în bacteriile care l-au mâncat demult, dacă și eu urăsc capitalismul, sau anumite aspecte ale lui. Marii noștri propagandiști bolșevici scriau cu mânie proletară în „Scânteia“ de prin 1950. Mânia proletară se exprima prin cuvinte, mai mult substantive și adjective: bandiți mizerabili, cozi de topor, călăi ai clasei muncitoare, ațâțători la război, dușmani ai URSS și ai țărilor de democrație populară, criminali care sug sângele popoarelor (cuvântul „vampir“ nu era folosit, fiind interzis). Bandiții capitaliști furau în primul rând plusvaloarea muncii proletariatului. Practic, o mare parte din valoarea vândută de proletariat, care era munca, era însușită de capitaliști. Asta era simpla explicație a îmbogățirii. Valabilă, poate, și astăzi. Dacă Bill Gates ar fi plătit un salariu de 7-8 ori mai mare tuturor salariaților în permanență nu ar fi avut profit și o avere personală de peste 50 de miliarde de dolari. Marx rămâne Marx, greșesc cei care-l critică pentru comunismul nostru.
