Să revin iarăși și iarăși la copilăria mea, în anii victorioși ai socialismului din 1950-1953, când s-a stins I. V. Stalin. În SUA e o modă cu psihanaliza freudiană, cercetându-se copilăria nu numai a infractorilor. Sigur că în anii aceia de după război principalele traume ale mele erau frigul, uneori foamea, bolile și alte chestii mărunte, specifice copilăriei. Nu rețin ceva traumatic în stilul freudian, în afară de faptul că am fost pur și simplu furat la plata unor munci făcute în vacanța de vară, în cei doi ani în care nu am avut vacă, aceasta fiindu-i dată surorii mele ca zestre la măritiș. De fapt ea a luat și junca, care într-un an ar fi dat lapte. Dar, mă rog, acest aspect mai mult moromețian l-am uitat repede. Am lucrat mai mult timp la repararea fostului pod peste apa Sucevei, refăcut de altfel cu câțiva ani în urmă. Lucram toată ziua la cernerea prundișului. La plată, apăream în stat cu 15 lei pe zi, dar un funcționar rapace și odios îmi dădea mai puțini bani, cam un sfert. Mă punea să semnez, și eu vedeam suma totală. Nu înțeleg de ce nu i-am spus nimic. Și acum sunt revoltat când îmi amintesc acel episod. Mai târziu, în tinerețe, am fost înșelat de multe ori, adică permanent, de statul comunist, dar nu dădeam nici o importanță. Am mai lucrat în copilărie la alegerea cartofilor primăvara, la primărie, zile întregi, și n-am primit nici un ban. Aici am mers zilnic ca să-mi recuperez banii, un om de-al lor plătindu-mi până la urmă 75 de lei pentru că am cosit un hectar de imaș plin cu spini. Iarba era mică. Dar atunci mi-am cumpărat o pereche de bocanci mari, cu talpă din piele, din Cehoslovacia, care mi-au distrus picioarele mulți ani. Și acum am bătături.
Tot am vorbit de miliția populară, mai ales cea din copilăria mea. Dar în acei ani, 1950-1954, în sat a apărut și un tânăr ofițer de securitate, plecat după 1968 la Botoșani. Era civil, simpatic, nu știu dacă se temeau prea mult oamenii de el, evident, dacă nu vorbeau ceva împotriva regimului. Îl vedeam zilnic prin primărie. La un hram, flăcăii din Costâna au făcut o bătălie cu pietre cu cei din Părhăuți, pe imaș. Parcă erau două triburi sălbatice. De undeva, din grădina școlii, l-am văzut pe locotenentul de securitate cum a trecut fâșia de bătălie cu pietre și s-a dus să negocieze cu cei din Părhăuți. Evident că în timpul acesta ostilitățile continuau. Dar apoi s-au oprit. Au fost și răniți. Doctorul Polocoșeriu Liviu îi aștepta în colțul gangului de la dispensar, suflecat la mâneci, cu cămașa desfăcută. Doctorul purta iarna și vara bocanci și avea un hobby: făcea toată după-amiaza fierărie într-o magazie a dispensarului. Locuia de luni până sâmbătă după-amiaza în dispensar. Duminica se ducea la Suceava, unde familia lui era înstărită, numai că a murit înainte de a-și redobândi proprietățile. Și-a făcut o vilă în spatele blocurilor din centru. S-a căsătorit în Suceava, în Costâna era burlac la circa 35 de ani. Era foarte respectat de țărani. Spre deosebire de alți medici, avea un scris extrem de caligrafic și o semnătură splendidă. Dar, apropo de Securitate. Nu știu dacă tânărul locotenent a fost implicat în arestarea învățătorului Sofian. Puteam să-l întreb la Botoșani, dar am uitat atunci de învățătorul meu. Curios este acum pentru mine că exact în acei ani oamenii au pus porecle (supranume) unora dintre ei cu numele marilor conducători bolșevici: Gheorghiu-Dej și Ana Pauker. Știa toată lumea, dar ceea ce e mai curios este că un sătean avea porecla Stalin. Se spunea deschis: „Ai trecut pe drum pe la Stalin?“. Acest Stalin lucrase și la Hunedoara, era înalt și avea o mustață exact ca Iosif Vissarionovici. Era violent și bătăuș la nunți. La una din ele l-a înjunghiat pe un fel de frate vitreg. Stalin a rămas în Costâna și după ce am plecat eu definitiv. Mă mir și acum de ce nu a reacționat miliția populară și securistul la asemenea blasfemie. Să dai numele celui mai genial comandant de oști din istorie, marele Stalin, unui țăran huligan din Costâna! Și totuși, așa s-a întâmplat. Nu a reacționat nici organizația de partid, condusă de secretarul ei potlogar, Nicuță a lui Furchis, care oficial atunci se ocupa de armăsarul satului. L-a scos împreună cu cineva din grajdul boierului de lângă conacul devenit școală și, la o mișcare fulgerătoare a frumosului armăsar, Nicuță și încă un țăran au fost aruncați undeva prin iarbă. Au venit încă câțiva oameni și au prins armăsarul. În grajd îl îngrijea un individ aciuit prin Costâna, i se spunea Huc, avea și crize de epilepsie. De cei trei tauri de montă se ocupa alt țăran. Uneori, în pauze, mergeam în camera lor și mâncam „scrijele“ împreună cu Huc și cu el. Îmi plăcea enorm să văd taurii, cu o mică roată de metal în nas, legați cu lanțuri solide. Erau hrăniți și curățați permanent. Alături era cotețul vierilor, adică al porcilor de montă.
