Fluxul memoriei

Cu toate preceptele din constituție și operele președintelui secretar general, în epoca de aur și mai înainte se făceau periodic reduceri de personal bugetar, iar mulți oameni ai muncii rămâneau șomeri unele perioade de timp. Evident, celor „reduși“ din schemele instituțiilor sau unor întreprinderi li se ofereau locuri de muncă, dar nu chiar convenabile, de multe ori. Cei dați afară pentru fel de fel de abateri de la codul muncii nu primeau nici o ofertă. Am pățit-o și eu, de două-trei ori în tinerețea mea. Dar, de fiecare dată, a apărut câte un om salvator, cum am mai spus cu alte ocazii. Evident, partidul nu admitea existența unor șomeri, adică nu recunoștea această racilă capitalistă. „La muncă, tovarăși, pe șantiere, în mine, în fabrici și uzine!“ Meseria de împingător de vagoane, de care râdeau țăranii prin 1950, nu mai era. Erau manevranții de vagoane, ceferiști în uniformă. Măturătorii de stradă erau și ei puțini și nu-i vedeai decât seara târziu. Hingherii au dispărut și ei după 1960. Au mai rămas groparii, salariați la întreprinderea de gospodărie comunală și locativă, prescurtat IGO, termenul de „comunală“ păstrându-se din vremea când orașele se numeau comune urbane. Baia publică se numea „baia comunală“. Totdeauna pentru un om fără serviciu se găseau locuri de muncă în construcții, unde mecanizarea era minimă.
Am citit recent o carte despre comuniștii și stânga vest-europeană în timpul Războiului Rece. Nu știu când a apărut această expresie, oricum mai târziu de 1950. E o expresie metaforică, în fond. În acea carte am dat de o altă veche expresie: „cuvinte care ucid lumea“. Citind revista sovietică „Timpuri noi“, tradusă în românește până la apariția publicației autohtone „Lumea“, prin 1967, am dat de acest titlu al unui articol cu care polemiza revista sovietică. Articolul apăruse într-o revistă de dreapta din Franța sau Marea Britanie. Erau date mai multe citate. În esență, revista imperialistă susținea cu nerușinare că lozincile comuniste privind lupta pentru pace, libertatea popoarelor, exploatarea proletariatului etc. pur și simplu distrug lumea, în sensul că pervertesc conștiințele. „Timpuri noi“ avea multe pagini de polemică cu publicații dușmănoase, imperialiste, dând fragmente din lucrări care criticau comunismul. La noi n-ar fi îndrăznit nici o revistă sau nici un ziar să facă așa ceva. Poate că această rubrică era cea care mă făcea să citesc cu pasiune acea revistă, dar nu numai. În anii noștri am aflat că multe articole care condamnau imperialismul anglo-american erau pur și simplu obiective, adică spuneau adevărul. Am mai analizat acest aspect.
Primul nostru președinte ales de Marea Adunare Națională, deci regimul comunist era practic o republică parlamentară, a mai protejat ceva: pădurile. Asta intra în imensa lui grijă pentru viitorul de aur al poporului român. Grija asta l-a dus la gloanțele de la Târgoviște. I-am găsit și eu multe circumstanțe atenuante în falsul proces al soților Ceaușescu. Elena Ceaușescu era un vicepreședinte al guvernului. Trebuiau toți membrii guvernului judecați și împușcați în acest caz. Or, prim ministrul, Constantin Dăscălescu, încerca să facă un nou guvern în clădirea C.C. Și nici un revoluționar nu i-a spus nimic, eventual apelând la limbajul kalașnikovului.
Războiul Rece între SUA și URSS (respectiv NATO și Tratatul de la Varșovia) a dus, paradoxal, la realizări științifice excepționale din 1950 până în 2000. Toți marii savanți au lucrat pentru obiective militare pe pământ și în cosmos. A venit apoi lozinca lui Hrușciov privind dezarmarea generală și totală, o himeră antidarwinistă în fond. Triburile africane se ucid acum cu AK47, dar se puteau ucide și cu alte arme, albe. Mult s-a mai vorbit la ONU despre dezarmare, în timp ce superputerile se înarmau intens, dar fără nici o intenție de a purta un război „cald“. Tot comuniștii sovietici, chiar începând cu Hrușciov, au lansat lozinca coexistenței pașnice a celor două sisteme. Această idee a învins până la urmă.
În sinistrul proces de la Târgoviște, președintelui Ceaușescu i se mai putea considera o circumstanță atenuantă, chiar foarte atenuantă. La cutremurul din 1977 a venit urgent din Africa și a preluat comanda în București, prin mobilizarea militarilor, a gărzilor patriotice etc., salvând de sub ruine mii de bucureșteni. Dar mârlanii, vorba lui Paul Everac, au uitat. Au fost luate măsuri sanitare ferme, resturile de moloz au fost duse, în scurt timp. Siniștrii lui judecători și procurori comuniști, la ordinul lui Silviu Brucan, l-au condamnat, totuși. Marelui cârmaci i se puteau considera multe circumstanțe atenuante, dar avocatul lui, pe post de procuror-călău, nu a făcut decât să-l atace. Sigur că, într-un proces normal, multe capete de acuzare grave i se puteau aduce lui Ceaușescu, le-am enumerat cu alte ocazii. Normal ar fi fost ca nu numai judecătorul Popa, ci și toți cei prezenți la proces să se fi sinucis după puțin timp.
Ioan Pînzar