Fluxul memoriei

Mulți români de alte naționalități părăseau țara pentru întregirea familiilor. Era o jonglerie a activiștilor de partid pentru a nu-i aminti și pe cei din sectele religioase. S-a exagerat faptul că cei plecați trebuiau să plătească doar contravaloarea studiilor universitare. Era firesc, erau școliți din banii poporului. Măsura ar fi bună și acum. Dar dacă eu mergeam într-o excursie și nu mă întorceam? Nici o pagubă. Plătea mama mea la CAP. Adevărul este că nu am avut bani pentru o excursie în Turcia. Nici nu știu dacă-mi aprobau organele în drept. Cred că da. Atunci nu eram membru PCR, origine socială sănătoasă aveam, eram fost absolvent al școlii de meserii cu practică în producție etc. În loc de Turcia, în 1967 eram încă în Suceava, iar în 1968 plecam la Botoșani. Dar ce aș fi făcut eu oare în Turcia? Vedeam Cornul de Aur, apoi eventual ajungeam la celebrul lagăr de refugiați Kreiskirchen de lângă Viena. Din lagărul socialist ajungeam în lagărul capitalist pentru cel mult un an. Mai ajungeam oare la Paris, să beau un coniac într-un bar de lângă Arcul de Triumf? Nu cred. Vise tinerești! O soluție mai rezonabilă să pleci din România socialistă, înainte și chiar în timpul epocii de aur, era să treci la o sectă religioasă, și să te unești nu cu familia, ci cu frații tăi întru credință din America, unde peste 80% din cetățenii ei sunt membri ai multor secte religioase neoprotestante. Numai la asta nu m-am gândit, deși puteam să ader la oricare dintre ele, fără probleme de conștiință, trebuie să recunosc. Eram puțin ateu, format de vajnicul nostru partid comunist în spiritul ideilor materialismului dialectic. Până la urmă, nici nu e nevoie să-i citești pe Feuerbach sau pe Engels sau pe părintele ateismului, celebrul filozof Spinoza, întrucât au fost și unii papi de la Roma atei. Și nu i-a trăsnit nimeni, au murit în patul lor.
Dar bătrânii bolșevici de atunci atacau cu hotărâre toate concepțiile mistice și retrograde. Eminescu, în „Împărat și proletar” a spus: „Religia? o frază de dânșii inventată/ Cu a ei putere să vă apese în jug”. Oare nu avea dreptate cel mai genial român din toate timpurile? Numai mama era obsedată de această idee: mai cred eu în Dumnezeu, sau sunt comunist antihrist? Mă privea cu tristețe și eu tăceam din gură și o luam cu vorba. Numai tânărul Dumitru Butnar, cu mustăcioară, de douăzeci și ceva de ani, venit cu familia din Basarabia, goi și flămânzi, i-a spus unei babe într-o zi de Paști: „De unde știi c-a înviat Hristos?” A fost un fel de cutremur pe ulița noastră. Mama lui a venit plângând la noi și a spus că era beat, ceea ce era oarecum adevărat. Partidul făcea educație ateistă mai mult tinerilor. Nu-și făcea iluzii cu babele. „Să lăsăm babele, tovarăși, să educăm tineretul și oamenii muncii în spirit ateist!” Cineva odată a spus că în Constituție se prevede dreptul de a crede. „Lasă-mă cu Constituția, replica tovarășul secretar unui tânăr activist, ce, eu nu știu constituția, dă-o dracului, în fond noi am făcut-o și noi o schimbăm dacă trebuie. Munca politică nu se poate opri nici la Constituție. Documentele de partid, operele tovarășului secretar general sunt baza muncii de propagandă. Ați uitat de propaganda vizuală, tovarăși. Panouri, afișe, lozinci, pe toate unitățile din orașe și comune! Să nu mai văd lozinci arse de soare și distruse de ploi și de vânt!
Comitetul central al PCR avea o secție de propagandă, condusă de un secretar. Pe cei din anii 1950 nu mi-i prea amintesc. Să fi fost Leonte Răutu, ultrabolșevic jdanovist? Ceaușescu l-a promovat pe Dumitru Popescu-Dumnezeu. Așa-i spuneau toți, inclusiv tovarășul secretar Panaitiu, dar nu chiar în ședințe publice.
După 1980 a fost la Suceava, am mai amintit în treacăt, și s-a oprit mai îndeaproape la muzeul județean. Vechea clădire avea un mic hol întunecos și o scară anonimă spre etaj. Tovarășul Popescu a dat ordin să se facă holul actual cu scara largă spre etaj. Jumătate din muzeu era destinat mișcării muncitorești și comuniste. Dintre toți marii șefi comuniști, Popescu-Dumnezeu era cel mai arogant. Se uita la oamenii simpli, la membrii de partid simpli ca la niște gunoaie. Privea pe deasupra tuturor, undeva în hăurile comunismului multilateral dezvoltat. Parcă era lord englez. Numai că noi plăteam cotizația, dar șefii activiști nu. Cine îndrăznea să le ceară sfânta cotizație de partid? Normal, erau și ei într-o organizație de partid, cu un BOB și un secretar, de regulă un mic activist, care cred că punea el banii pentru cotizații. Poate că tovarășul Panaitiu plătea cotizația. Îl trimitea cu banii pe Marin Ciobanu, un responsabil cu agitația vizuală. El avea aparate, diafilme, diapozitive etc. Un activist bolșevic tipic a fost și domnul de după revoluție Vlad, cu partidul lui care nu prea exista. Fusese specialist în colectivizare și în alte munci politice. În tinerețea mea îi criticam în gând și direct, de multe ori, pe activiști pentru că meseria lor era inutilă și absurdă. Ei se substituiau tuturor membrilor de partid. Eu, membru de partid, nu puteam intra în sediul partidului decât dacă eram chemat, eventual. Sediul lor nu era și al meu. Eu îi criticam oarecum de pe poziții leniniste, Lenin avertizând că acești funcționari de partid se vor transforma într-o aristocrație muncitorească. Cu un singur activist de partid m-am certat: tovarășul Cociș, la o ședință nu mă lăsa să părăsesc sala. El era cu organizarea și închidea ușile când trebuiau să vină șefii. Am trecut furios pe lângă el, am deschis ușa și dus am fost. Nu mi-a zis nimeni nimic mai târziu. Cred că lucram tot la ziar.
Ioan Pînzar