Fluxul memoriei

Să revin la Suceava anului 1988, când prim-secretar era tovarășul Stoica. Un fel de Bobu la pătrat. Activiștii aveau nevoie de un Stoica după ani de chefuri, când la cârma partidului județean s-a aflat Traian Gârba.
Mâncare primeau, băutura era asigurată, din județ secretarii de partid le trimiteau periodic mașini pline cu bucate.
Epoca de aur a fost un coșmar pentru poporul român, pentru clasa muncitoare conducătoare a societății, care fura ce putea din fabrici și de pe șantiere. Chiar, ce nu se fura de pe șantiere?
*
Iosif Vissarionovici Stalin era tiranul suprem prin 1950. Corifeu al științei mondiale, asta m-a nedumerit mult timp. Tovarăș al lui Lenin, teoretician al marxismului etc. Chiar ce a scris Stalin? În afară de cuvântări. A scris despre cultură și artă, despre lingvistică, despre câte oare? Niciodată nu am răsfoit o carte a marelui Stalin. La Lenin am trecut cu privirea printr-un volum. La Marx am nimerit exact acolo unde-i critica pe evrei, iar la Engels la problema religiei. De fapt filozoful care s-a ocupat de religie nu a fost comunist, ci capitalist: Feuerbach. Cine citea cartea lui nu mai mergea ușor la biserică. Dar tovarășul Ceaușescu ce a scris? 34 de volume de opere complete? Sau mai multe. De fapt, toate cuvântări, unele interviuri, rapoarte la congrese etc. Cele mai mari baliverne pe care le-a suportat biata hârtie. Dar romanele și poeziile scriitorilor bolșevici din 1945 până în 1990 cum au fost suportate de hârtie și de biblioteci? Câte păduri s-au tăiat pentru ele?
*
Gheorghiu Dej a stat prin pușcării și nu pe frontul antisovietic, fiindcă Antonescu se temea să nu fugă bolșevicii la bolșevici. Dar el putea rezolva problema cum o rezolvau soldații cu ofițerii care-i băteau și care făceau imprudența să meargă în fruntea plutonului, cum cereau regulamentele.
Cazuri concrete mi-a povestit unchiul meu Nicolae Pînzar din Costâna, care trăiește veșnic după cei 5 ani de război din tinerețe. L-au călit și l-au imunizat.
Bolșevicii de prin 1960 erau la fel ca cei din 1950. Țara era împărțită în regiuni, raioane și comune, acestea din urmă multe față de cele de astăzi, fiind de fapt moștenite de la vechiul regim. După 1960 au început unele comasări, culminând cu reforma administrativă din 1968, când a apărut cuvântul burghez județ, pentru care puteai face pușcărie în 1950.
*
Ceaușescu a avut o adevărată obsesie pentru aur. Nu avea ceas de aur la mână când a murit, dar cine i l-o fi luat? Avea un stilou oficial cu peniță de aur, care rămânea la birou. De ce oare marele nostru cârmaci se gândea așa de mult la viitorul poporului român? Pe majoritatea conducătorilor din istorie i-a durut în cot de viitorul propriului popor. De ce Ceaușescu nu i-a fentat pe jecmănitorii bancheri mondiali, să nu le dea înapoi nici un ban? Ce puteau să-i facă? Să-i ia boii de la bicicletă, vorba românului nostru. Armata roșie oricum îl păzea.
Cine se mai interesează astăzi de viitorul poporului român? Europenii ar fi bucuroși să nu ne prea vadă. Nici americanii, care primesc pe oricine, numai nu și pe români.
Într-o sută de ani normali vor rămâne între 5 și 10 milioane de români, dintre care jumătate de alte naționalități, ca acum câteva sute de ani. Atunci se vor reface pădurile tăiate, blocurile comuniste vor fi demult ruine, iar vilele actuale vor fi multe părăsite.
Dar Ceaușescu nu era Ceaușescu dacă nu se gândea atât de intens la viitorul poporului român. În mintea lui, totuși aparent rațională, prezentul merita toate sacrificiile.
Paradoxal, am mai spus-o, dar multe victime ale terorii comuniste trăiesc tot atât cât și călăii lor. E un fel de răzbunare biologică. Altfel, vechii călăi stau bine-mersi cu pensii de 10 ori mai mari decât le-ar fi dat Ceaușescu cel zgârcit.
Clasa muncitoare merge în paradis cu pensii medii de 5-8 sute de lei noi. Așa le trebuie, dacă au fost clasă politică conducătoare în comunism!