Un fost director al bibliotecii timp de un an și apoi inspector-șef la învățământ era unul dintre acei șefi în primul rând foarte aroganți. Se uita la cei mai mici în funcție ca el ca la niște gângănii. N-am lucrat în apropierea lui, am auzit multe despre felul cum vorbea cu unii profesori din județ, dar eu am avut o ciocnire directă cu el într-o problemă oarecum personală. Pe holul fostului restaurant „Național”, unde funcționa inspectoratul, am încercat să-l pun în temă cu o doleanță, dar el, grăbit, m-a persiflat enervat și atunci l-am acuzat că alte cazuri le-a rezolvat repede, fără să invoce motive legale. S-a uitat furios la mine și a intrat în birou. Curios este că era prezent și un inginer inspector, cu ani în urmă oarecum coleg și prieten cu mine când eram burlaci. Mult timp m-a evitat și părea supărat că i-am deranjat șeful, care l-a informat și pe tovarășul Panaitiu. Lucram atunci la ziar. Secretarul cu propaganda nu știu ce i-o fi zis, dar mie nu mi-a spus nimic, adică nu m-a certat.
La fel a procedat și în 1974, când mi-am terminat stagiul de reciclare la ziar, deși lucram deja la bibliotecă. Tema dezbaterilor lucrărilor a fost în ultima zi, când de fapt am fost prezent împreună cu regretatul Constantin Ștefuriuc. Vreo zece zile m-am plimbat prin București de dimineața până seara. Mă mai opream prin unele baruri. Cred că nu se făcea prezența ca la școală. Eram, în fond, cu toții ziariști comuniști, adică ei erau, eu fiind deja bibliotecar.
A venit și ziua în care mi-am susținut lucrarea, care trebuia să trateze despre campaniile de presă, o găselniță aiuristică, cum a făcut de exemplu „Zori noi” în Călimani, înaintea dezastrului acelui munte dezgolit de pământ degeaba. Dar eu, fiind la bibliotecă, m-am apucat să combat noțiunea de campanie de presă, dând, evident, la început, un citat revoluționar adecvat din tovarășul Ceaușescu. Lucrarea o mai am. Numai că cei de la București s-au supărat și l-au informat pe tovarășul Panaitiu și pe redactorul-șef Ion Paranici. M-a anunțat Marcel Mureșeanu, poet și atunci, ziarist și el la „Zori noi”. M-a informat în stilul lui caracteristic, adică să-mi taie pofta de mâncare 2-3 zile. Secretarul cu propaganda n-a zis iarăși nimic, în schimb redactorul-șef m-a apostrofat când ne-am întâlnit. Eu la urmă criticam șefii ziarului că nu te lasă să critici pe oricine, evident directori și șefi din producție și nu activiști de partid. Dar cele câteva pagini i le-am citit și directorului meu, Nicu Chircă, care nu era interesat de cele scrise de mine, el povestindu-mi cu har cum își petrecuse copilăria la Galați, într-o familie burgheză, pe jumătate de origine greacă, cu siesta de după-amiază, când se bea cafeaua făcută cu năut.
Și noi credeam prin 1980 că năutul din cafea nu e bun. Ovăzul măcinat era folosit la cafea în epoca de aur: nechezolul. Se stătea la coadă și pentru el.
Dar regretatul meu director avea rude și prin București, fiind și el într-un fel într-un grad de rudenie cu celebra bolșevică cominternistă Ghizela Vass, șefa secției relații externe a CC al PCR.
Să revin la trecuta reciclare. Pe lângă unele probleme mai mult sau mai puțin profesionale, de care am amintit, și pe lângă celebrele opere geniale ale partidului, erau și teme mai „științifice”, adică conducerea „științifică” a societății comuniste. S-au scris atunci de către politruci multe cărți pline de baliverne.
Punctul pe i l-a pus la o întâlnire psihologul Paul Popescu-Neveanu, universitar autentic, care după ce a enumerat și el o serie de baliverne obligatorii a spus: „în esență, conducerea științifică stă în capul fiecăruia” și a dus degetul la frunte.
Mesajul era clar: cine e dotat cu inteligență ia decizii fără să parcurgă niște iluzorii etape. Adică prostului de activist sau de director poți să-i citești toate cărțile din lume, că el tot prost rămâne.
Atât am reținut eu din acele reciclări când lucram la cultură sau la ziar și, mai ales, Bucureștiul extraordinar de frumos prin 1970-1975, până la cutremur. Chiar și după câțiva ani, până au început marile șantiere.
