Fluxul memoriei

Acum se vinde în librării „Capitalul” lui Marx. De la biblioteca publică am casat cu ani în urmă o camionetă cu operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin. Și au mai rămas. Eu nu cred că în afară de Lenin cineva din lagărul socialist, inclusiv marele Stalin, a citit integral „Capitalul”. Dacă în patruzeci de ani de comunism un activist mare sau mic a citit „Capitalul”, ar fi cea mai mare minune a acelor vremuri. Cine să citească „Capitalul”? Elevii și studenții? Ei aveau manuale sau cursuri, în care erau prezentate niște lozinci. Au citit Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu „Capitalul”? Ferească Dumnezeu! Dar tovarășul secretar cu propaganda de la noi, Ștefan Panaitiu? Nici el. Dar Popescu-Dumnezeu? Nici el. Dar siniștrii cominterniști? Nici vorbă. Ei erau atunci antiimperialiști și antisioniști. După ce genialul nostru conducător Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului român, a început să-și publice operele în tot mai multe volume, acestea au devenit adevărata biblie a comuniștilor și a întregului popor român. Marii dascăli ai proletariatului mondial, Marx, Engels, Lenin, aveau cărți în biblioteci tipărite prin anii 1950, în multe ediții. Stalin a fost scos din circuitul marilor dascăli, dar cărțile lui mai erau prin biblioteci.
În rândurile mele despre comunismul din Suceava n-am vorbit intenționat despre mulți activiști de partid și de stat. M-am autocenzurat. Mulți nu merită a fi menționați, ei erau în fond funcționari de partid și de stat. Mi-am reamintit, însă, de tovarășa Elena Ceaușescu, adică de doamna Ceaușescu, cum i se spunea în popor, conform uzanțelor vechi, care s-au păstrat și în comunism. Așa-zisul cod al manierelor elegante exista în civilizația urbană în secolele XIX și XX. Și acum ne adresăm femeilor cu „sărut mâna”. Această formulă romantică vine, evident, din Franța. Sărutatul efectiv al mâinii femeilor s-a păstrat și în comunism, mai ales în epoca de aur. Nu cred că Gheorghiu-Dej i-ar fi sărutat mâna tovarășei Ana Pauker. În schimb doamna Ceaușescu a beneficiat din plin de sărutatul mâinii. Toți membrii CEPEX sau ai CC care ajungeau în apropierea ei îi sărutau mâna. Această atenție romantică și cavalerească a fost specifică micii burghezii și intelectualilor. În Anglia este interzis să săruți mâna reginei. Sigur că este neigienic să lași pe mâna unei femei bacterii și microbi, sau invers. Dar, oricum, obiceiul a rezistat până azi, când totuși începe, se pare, să dispară. Și sărutatul icoanelor din biserici este neigienic, să mă ierte credincioșii. Țăranii, în general, pupau mâna preotului. S-a creat în acest sens în folclor un fel de calambur puțin licențios și ireverențios față de preoți sau de popi, cum li spunea la țară. Cuvântul popă e vechi românesc, vine din latină, și din aceeași rădăcină a ieșit și papă.
În România capitalistă încep să dispară sau au dispărut complet principiile comportării civilizate în familie și societate, cum spunea propaganda comunistă, care totuși nu admitea burghezele coduri ale manierelor elegante. În orașe acestea s-au păstrat până la colectivizarea agriculturii. Țăranii, de la coada vacii, cum se numeau chiar ei în glumă, au venit cu obiceiuri diferite. Înjurăturile de toate felurile și expresiile licențioase se aud și acum pe stradă și pe unele noi șantiere de construcții. Țăranii au făcut toate blocurile din orașe în comunism și, culmea, le fac și pe cele din capitalism. Puterea de adaptare și de supraviețuire a țăranului român este impresionantă. Ei au purtat războaie victorioase sub Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul și mai puțin victorioase mai târziu. Dar nu din vina lor. Țăranii n-au luat în serios nici comunismul și nici acum așa-zisul capitalism. Nu mai iubesc pământul, un fenomen psihologic cardinal. De la Ion al lui Rebreanu la țăranul de azi e o distanță psihologică astronomică.
Dar eu, în prima mea tinerețe, am cunoscut și clasa muncitoare, și am făcut parte din ea câțiva ani la Botoșani. Și atunci, prin 1959-1964, muncitorii tâmplari de la „Flamura Roșie” erau majoritatea țărani din satele învecinate. Făceau naveta pe jos, bineînțeles, iar câțiva își construiseră case din chirpici în oraș. Erau aceiași țărani pe care i-am cunoscut până la vârsta de 15 ani, în satul meu natal. Erau însă și muncitori orășeni get-beget. Unul era domnul Hâncu, domnul maistru i se spunea, deși era șef de echipă fără studii de specialitate. Maistrul cu studii, provenit de la țară, domnul Furtună, rămăsese semițăran. Dar domnul Hâncu era orășean, era stilat, îi trata pe tinerii lui muncitori țărani cu apelativul: „măi țărane”. Nu se supăra nimeni. Mai era și domnul Horodincă, și el orășean din tată în fiu, serios, manierat, tratat cu respect de toți cei din jur. Mai erau și alți câțiva muncitori orășeni. Unul fusese în armată ofițer, altul călugăr, în fine, îl mai rețin pe tâmplarul Lăbușcă, slab și cu un aer trist, bacovian. Țăranii muncitori din jurul lui îl tachinau tot timpul, chiar îl jigneau mulți, mai ales când îl vizita soția, o femeie foarte frumoasă, mai frumoasă decât Gina Lollobrigida. Era ceasornicăriță în centru. S-au și despărțit după câțiva ani. Și eu îmi spuneam atunci că era prea frumoasă pentru el, pentru un tâmplar pe care nu dădea nimeni doi bani.
Ioan Pînzar