La Suceava, în 1948, apărea ziarul pur comunist „Lupta poporului”. Redactori erau mulți scriitori de mai târziu: Pan Solcan, apoi Platon Pardău și alți cominterniști veniți cu tancurile T34. Redactor-șef a fost, se pare, la început un muncitor, apoi Vasile Chiper, pe care l-am cunoscut bine mai târziu, când lucra la cenzură, apoi la ADAS, adică asigurările de stat. „Lupta poporului” era îndreptată împotriva imperialiștilor americani și englezi, a chiaburilor, a bandiților din munți, a legionarilor, a sabotorilor și, în general, împotriva burgheziei. Moșierimea dispăruse încă din 1945. Numai moșierul Fischer din Todirești, care avea și o fabrică de alcool, a rezistat până în 1949. Nu știu dacă a făcut pușcărie împreună cu toți colegii lui, boieri de viță veche. Bandiții din munți erau doar unii legionari parașutați de americani, și asta în Banat. Era o aventură naivă. Armata Roșie avea sub arme la sfârșitul războiului 10 milioane de soldați și zeci de mii de tancuri T34. Putea ajunge ușor la Atlantic, cu toată opoziția americanilor, care s-ar fi grăbit să mai fabrice câteva arme nucleare. Churchill pe asta miza când le cerea americanilor să înceapă un război cu URSS. Nici președintele Truman, nici alții, nu se gândeau la așa ceva. A mobiliza poporul american împotriva unui aliat din război era atunci imposibil. În 1962, Kennedy avea deja opinia publică alături de el, dar toți se gândeau la dezastrul nuclear. Se spune că americanii și englezii aveau mai multe ogive nucleare, avioane și rachete, dar realitatea era alta. Sovieticii aveau deja cam tot același arsenal nuclear, iar rachetele lor erau mai perfecționate. Și în anii 1980 sovieticii aveau acele rachete cu 10 focoase mobile, care erau extrem de periculoase. Un război nuclear din acel timp s-ar fi resimțit și acum. Nu se știe cum ar fi evoluat omenirea până în zilele noastre. Erau filme, precum „Ultimul țărm”, care prezentau un grup de supraviețuitori în Australia. Dacă nu s-au distrus atunci, nu înseamnă că tot arsenalul atomic existent în lume nu va fi folosit într-o zi. Mutațiile produse de radiații la puținii supraviețuitori poate că-i vor face imuni.
România a scăpat de distrugerile războiului. Burghezo-moșierimea poseda nenumărate opere de artă de mare valoare de toate categoriile. Majoritatea au fost distruse de activiștii proletari inculți. Mobilier, tablouri, cărți vechi, ceasuri au fost aruncate, arse, distruse. Jilțuri, fotolii au ajuns prin beciuri și apoi au fost distruse. Am mai spus că activiștii proletari, prin anii 1950, inclusiv toți directorii și funcționarii, stăteau pe scaune de lemn, unele cu spătar, apoi au apărut cele curbate, care au mobilat toate instituțiile în comunism. Încet-încet, atelierele de mobilă au început să facă, în primă fază, scaune tapițate pentru șefi, apoi chiar fotolii, acestea pentru primii-secretari. Tovarășul Bobu era drastic în acest sens. Și tovarășul Panaitiu spunea: „Ce, tovarăși, poporul, muncitorul nostru, stă în fotoliu? Ia mai terminați cu boieria. Pe teren, la gura minei, acolo e locul vostru de muncă. Acolo să duceți cuvântul partidului!”. Nu cred că vreun activist a stat vreodată la gura minei. Stăteau la 2-3 km de gurile de mină, la bufete, cârciumi sau în sedii de partid sau sindicat. Acolo era „protocolul”, așa spuneau tovarășii bețivi. Era un tovarăș activist care comanda de dimineață secretarilor de partid comunali scrijele, adică felii de cartof fripte pe plită. Șefii bufetelor sătești sau ai restaurantelor trebuiau să fie foarte atenți. Unii activiști uitau complet de codul eticii și de morala proletară și ciupeau unele chelnerițe când se apropiau de masa lor. Se auzea câte un țipăt, întrerupt brusc de venirea șefului. Ca să nu aibă alte probleme, aceștia îi serveau personal pe activiștii mai mult sau mai puțin ebrietați. Problema se punea cine plătește la urmă. Activistul? Nu! Secretarul comunal de partid? Nu! Șeful localului? Nu! Atunci cine? Amărâții de bețivi locali, care nu știau să citească notele de plată. O șefă de restaurant care a servit activistul șef local mult timp nu s-a ocupat să recupereze în nici un fel banii și a ajuns la pușcărie. Bolșevicul a fost doar puțin retrogradat. Dar despre asta s-a mai scris în presa locală. Pe bătrânul bolșevic îl doare și acum în cot.
O propagandistă bolșevică care a pupat ani în șir în c… cuplul prezidențial, încă dinainte de epoca de aur, după 1990 s-a pocăit, cum spunea țăranul despre cele mai mari pușlamale din sat, ajunse la bătrânețe. S-a făcut maică la mănăstire, și s-a și dus, apoi, direct în iad, cred. Era și academician în academia bolșevică rămasă intactă și astăzi. Prin 1950 era în Costâna un cizmar, care ne făcea bocancii cu talpă din lemn, îi spuneau Bleajuțu (supranume) și era pocăit. Mama a făcut o remarcă despre ce făcuse el în tinerețe. Sensul general al cuvântului „pocăit” atunci era că toate pușlamalele, toți potlogarii la bătrânețe „se pocăiau”, adică se cumințeau. Nu avea sensul de azi, legat de sectele religioase, care atunci nici nu prea existau. Un sectant, mort până în 1950, a fost înmormântat la hotarul dintre satele Costâna și Mihoveni, evident fără ritualul creștinesc obișnuit. Acum au mai multe case de adunare și cimitir propriu. Mama a mers de câteva ori pe la adunările lor, se plictisea acasă, dar le-a abandonat. Nu a mers nici la biserică decât foarte rar. Dar era foarte credincioasă. Se închina seara în genunchi și mie, fiind bătrân de-acum, nu-mi mai spunea ca în copilărie să mă închin. Se temea seara de necuratul.
